Mi-aş arunca nişte haine într-o valiză, nu multe, două-trei, câteva cărţi, mi-aş închide telefonul şi-aş pleca. Gândul ăsta nu-mi dă pace, şi nu e un gând de fugă. Sau poate că e, dar nu vreau să recunosc.

Nu vreau să mai planific întâlniri, să văd agende, să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu el, să nu pot să-mi plâng prietenii morţi pentru că au alţii de comentat, sau pentru că e prea trist pentru ei.

Am ajuns în punctul de saturaţie, în care aşa aş fugi pe-o plajă pustie, să las vântul să se joace prin pletele mele, să stau desculţă pe nisip şi marea să-mi gâdile degetele de la picioare.

Vreau să evadez. Să evadez din toate gândurile astea care constant îmi macină mintea. Să evadez din mijlocul haosului. Să nu mă mai gândesc la ce bine ar fi dacă…

Mi-am pus grătar la suflet, şi asta nu eram eu. Eu umblam cu sufletul dezbrăcat şi uşa larg deschisă. Când l-am îmbrobodit aşa? Nu mă simt comod, şi mă lovesc chiar eu de colţurile gratiilor. Oamenii mi-au zis că-i bine, că trebuie un grătar la intrare ca să pot tria ce intră şi ce iese. Dar nimeni nu a zis că colţurile încep să-ţi intre tot mai adânc în marginile inimii.

Aş fi impulsivă. Aş da câteva mesaje pe care mă abţin să le dau, i-aş spune că poate că atunci când o să-şi adune curajul să iubească o să fiu eu prea obosită să mai vreau, şi mi-aş lua bagajul ăsta uşor ca pana pe care-am început să-l fac şi m-aş duce.

M-am săturat de motivele oamenilor de a nu iubi, şi încep să mă molipsesc şi eu puţin. Şi nu vreau. Nu vreau să ajung să fiu eu persoana care fuge de iubire. Nu mi-aş ierta-o niciodată.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com