Ieri am ţinut în braţe un copil care ar fi trebuit să nu existe. O fetiţă. Da, sunt oameni care ar fi trebuit să nu fie. Dar sunt. Există. Mama ei a ajuns prea târziu la medic. Eu aş spune că a ajuns la momentul potrivit. Când nu s-a mai putut. Când a trebuit să o lase să se nască, chiar dacă tatăl nu o recunoştea. Chiar dacă i s-au aruncat mamei câţiva bani, ca să meargă să „aibă grijă de problemă”. Uite-aşa un copil de 17 ani s-a trezit cu un alt copil. Şi cu un bărbat care nu o iubeşte. Şi de care se ascunde, pentru că i-e frică. Nu a avut grijă de problemă… „Problema” s-a născut. Se află în braţele mele. Îşi aşează căpuşorul pe pieptul meu… Iar mama, mai tânără decât mine cu câţiva ani, o mângâie tăcută pe mânuţă. Fata asta de 17 ani nu şi-a imaginat că viaţa ei va fi aşa.

Ieri am mai îmbrăţişat o femeie erou. M-a luat în braţele ei de femeie care-a luptat şi-a tremurat în acelaşi timp, în faţa vieţii. În faţa soţului. Are încă o dată vârsta mea. Şi doi copii. O fată şi-un băiat. Este o femeie cu ochii blânzi, părul ondulat, strâns la spate. Şi-un zâmbet cald. Un zâmbet resemnat, dar curajos. O întreb despre povestea ei. Oftează. „Dac-ai şti câte sunt de povestit… nu pot să-ţi spun aşa, în câteva cuvinte.” E o femeie citită. O femeie care a visat la o căsnicie fericită, o familie împlinită şi un cămin liniştit. Asta până când a dat nas în nas cu realitatea. Mai exact, cu soţul ei alcoolic. Soţul care s-a lăsat de muncă. Soţul care altădată o mângâia, acum o izbea cu cuvinte. Soţul în faţa căruia copiii tremurau ca varga. Soţul care-a luat frigiderul din casă, l-a cărat în spate şi l-a vândut pentru băutură. Soţul care-a strâns-o de gât când ea i-a spus că aşa nu se mai poate. Soţul pe care ea l-a suportat aşa ani şi ani. Până când a simţit că pur şi simplu nu mai poate lupta. Nici pentru ea, nici pentru copiii ei. „Dacă nu-i aveam pe ei, poate duceam eu crucea asta aşa…  până la sfârşit. Dar nu-i pot pune şi pe ei, doi copii, să ducă o cruce.” Femeia asta inteligentă, harnică şi c-un zâmbet cald nu şi-a imaginat că viaţa ei va fi aşa.

În casa în care mă aflu, mai sunt câteva femei cu poveşti asemănătoare. Femei lovite de soartă şi de-un bărbat violent. Femei cu cicatrici trupeşti si sufleteşti. Femei mame. Şi-aşa durerea e de două ori mai mare. O dată pentru ele, şi-ncă o dată pentru copilul lor. Femei care ne-ar face pe noi, celelalte, să realizăm ce superficiale suntem uneori. Femei care-au iubit, şi iubirea le-a durut.

Însă în această casă există o speranţă. Se numeşte Casa Agar. E un Centru Maternal care primeşte mamele abuzate sau în dificultăţi majore împreună cu copiii lor, pentru a le ajuta să-şi refacă viaţa. Să-şi lege rănile. Să-şi transforme povestea tristă într-un final fericit. Casa Agar este un proiect de suflet care asigură copiilor şi mamelor adăpost, hrană, siguranţă, asistenţă medicală, medicamente, consilere şi o atmosferă caldă de încurajare şi prietenie precum şi un program educaţional de bază, astfel încât copiii lor să se poată integra în comunitate ca persoane independente şi productive.

Pragul casei l-au trecut zeci de femei. Femei cu visele năruite, vieţile distruse şi fără nici o soluţie. Fără nici un ajutor. Şi de mână cu un copil. Când au plecat, au trecut pragul într-un alt fel. Cu curaj, cu speranţă, cu credinţă. Şi cu un copil care zâmbea.

Cum poţi să ajuţi? Informându-te, donând, cumpărând bijuteriile făcute de ele. Întinzându-le o mână.

Mai multe informaţii aici: Centrul Maternal Casa Agar

Imagini preluate de pe:  http://tinkerblah.deviantart.com/

http://livexlaughxfuck.deviantart.com/

http://blog.salvationarmyusa.org/2012/06/08/sunday-abused-women-childrens-awareness-day/