Nimic nu poate fi mai rău decât să ai ochi și să nu vezi. Metaforic, desigur.

Imaginează-ți… să intri pe ușa casei, să te descalți, să te așezi pe canapea și în loc să inspiri adânc mirosul de cămin și să-ți spui: ”cât de binecuvântat sunt!”, să vezi scama de pe jos, ușa care nu s-a închis atât de bine, canapeaua care parcă dă semne de uzură. Nu ești tu orb?

Imaginează-ți… să ai lângă tine omul dăruit de Dumnezeu. Să-ți fie alături la bine și la greu, să ierte, să susțină, să ridice. Să caute să fie bine. Iar tu… să vezi doar defectele, să faci comparații cu ce vezi prin altă parte, să critici și să spui ce NU vezi. Nu ești tu orb?

Imaginează-ți… să intri în casa părintească. Să te întâmpine tatăl cu părul alb, mama cu mâinile tremurânde. Să-ți povestească de vecină, de badea Gheorghe și de lelea Florica. Să mai bage câte un lemn pe foc. Să te întrebe de sănătate. Iar tu… să cauți ușa pentru a pleca cât mai repede. Nu ești tu orb?

Să ieși pe stradă, să trăiești în libertate, să poți fluiera când vrei, aplauda când îți poftește inima și păși cum dorești. Să privești spre Cer fără să vezi drone și bombe. Dar tu să te tot plângi de țara de toată jena pe care o ai. Nu ești tu orb?

Să ai pe cineva care să te întrebe de sănătate. Să ai pe cineva care să te bată la cap, să ai pe cineva căruia să-i spui ”bună seara”, să ai pe cineva căruia să-i zâmbești. Ce binecuvântare! Dar tu… tu te plângi doar de blesteme. Nu ești tu orb?

Ce tristețe! Să ai ochi și să nu vezi. Să ai urechi și să nu auzi. Să ai minte și să nu pricepi. Să ai gură și să nu binecuvintezi. Să ai picioare și să nu alergi spre bine. Să ai mâini și să nu îmbrățișezi. Ce tristețe!

Fotografie preluată de pe deviantart