Zilele trecute s-a aşezat lângă mine un bărbat tânăr în cârje. Înalt, bine făcut, avea în jur de 28-29 de ani. După un minut, am început să povestim. El m-a întrebat dacă nu mi-e cald în cizmele mele, eu l-am întrebat dacă îmi permite să-i pun o întrebare personală. „Cum ai ajuns să fii în cârje?” am îndrăznit eu să risc cu acest subiect. „Înainte eram luptător de arte marţiale. Un sportiv. Zilnic mă antrenam, eram un pasionat de sport. Acum 5 ani, când ieşeam din metrou, un om a venit la mine cu cuţitul şi mi-a cerut banii. Am protestat şi am început să ne luptăm. Lupta s-a încheiat cu cuţitul lui înfipt în genunchiul meu. Acum…piciorul meu e paralizat”. M-am uitat în ochii lui şi am văzut tristeţea. Mi-am dres glasul şi…: „ai reuşit să-l ierţi pe cel care ţi-a făcut asta?”. „Hm…nu. Nu l-am mai întâlnit de atunci, dar mă gândesc des la el. Mi-a distrus viitorul… să nu mai zic de sănătate. Eram un sportiv… acum am un picior paralizat!” mi-a răspuns tânărul sigur pe el. După câteva secunde, s-a uitat în ochii mei şi m-a întrebat: „tu l-ai fi iertat?”. „Eu, eu… cred că mi-ar fi foarte greu. M-aş lupta zilnic cu asta. Nu sunt în situaţia ta, nici nu-mi pot imagina. Dar cred că m-aş lupta să-l iert… pentru că nu aş vrea să trăiesc toată viaţa cu resentimente” i-am spus după câteva clipe de gândire. A zâmbit, apoi mi-a mai spus că e convins că eu am fost rănită sufleteşte tare, dar că am reuşit să iert. „Şi până la urma urmei…rănile sufleteşti sunt mai dureroase decât un picior paralizat. Am să mă gândesc dacă-l voi ierta…să ştii” mi-a mai spus el înainte să meargă fiecare pe drumul lui.
Astăzi am întrebat-o pe o doamnă de pe stradă unde găsesc poşta. Mi-a spus că ea merge în aceeaşi direcţie, aşa că putem merge împreună. Am întrebat-o unde merge aşa grăbită, într-o zi de duminică. „La muncă… de 22 de ani lucrez în acelaşi loc”. La început m-am gândit că nu am chef de poveşti în această dimineaţă, dar ca un impuls, m-am şi apucat să vorbesc: „aţi lucrat exact câţi ani am eu până în prezent. O viaţă”. Era îmbrăcată în negru, dar nu mi s-a părut un detaliu important, până când s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus că fiul ei era cu un an mai mare decât mine. Acum e decedat. Am îngheţat… i-am zâmbit trist şi i-am spus că „sincer nu ştiu ce să vă spun… Nimic din ce-aş spune nu ar fi potrivit…”. Am ajuns la destinaţie. Înainte să ne despărţim, m-a privit, a zâmbit, m-a luat de mână şi mi-a şoptit: „ştii…semeni atât de bine cu prietena fiului meu. Atât de bine! Nu ai idee cât mă bucur că ne-am cunoscut… Simt că, pentru câteva clipe, fiul meu e aici. Să ai grijă de tine, mamă dragă! Să ai grijă de tine!”.
Pierdem lucruri importante, momente unice şi experienţe extraordinare din cauza fricii şi a impulsului de a ne gândi la noi prima oară. De când eram copil am fost învăţată să nu vorbesc cu străinii. „Necunoscuţii îţi pot face rău” era fraza pe care o auzeam destul de des. Iată o reprimare a comunicării din cauza fricii şi a instinctului de protejare. Corect, e destul de periculos să vorbeşti cu străinii. Dar până la urma urmei, trăim într-o lume plină de pericole, şi chiar faptul că ieşi din casă e un pericol.
Nu ştiu dacă datorită personalităţii mele, tendinţei mele de a ignora restricţiile sau a curiozităţii mari de care sufăr, astăzi am realizat că de o vreme, în aproape fiecare zi stau de vorbă cu o persoană necunoscută, cu un străin. Nu mă apuc să-i povestesc unde locuiesc şi nici unde ţin ascunşi banii. Pur şi simplu ascult imboldul interior de a conversa cu cel de lângă mine. Şi nu-mi pare rău. Cumva, am senzaţia că Dumnezeu ne foloseşte, ca în 5 minute de intersectare cu un alt suflet, să schimbăm ziua, săptămâna sau chiar viaţa lui. Cumva, cred că atunci când legăm câteva cuvinte cu cel de lângă noi, un necunoscut, poate că îi oferim forţe proaspete de a trăi. Cumva, cred că pentru o clipă, ne transformăm în îngeri care zâmbesc.
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
4 Comments
L Alex
oct. 20, 2013
Alina
oct. 30, 2013
Mit
oct. 21, 2013
Alina
oct. 30, 2013