În ultimele zile am prezentat mai multe demonstraţii culinare cu degustare, alături de bucătari devotaţi muncii lor, printre care şi participanţi la Master Chef. În timp ce prezentam un preparat, la un moment dat am spus la microfon că nu reuşesc să-mi dau seama ce ingredient este acela, şi asta pentru că nu am timp să gătesc, şi sinceră să fiu, nici nu am pentru cine. Atunci, o doamnă drăguţă care aştepta degustarea, s-a uitat la mine şi mi-a spus zâmbind: „Domnişoară, dar nu e nevoie să ştiţi să gătiţi. Dumneavoastră sunteţi frumoasă!”.  Pe moment nu am ştiut ce să-i spun, pentru că în loc să simt că am primit un compliment, m-am simţit puţin jignită. După această întâmplare, ieri pe facebook s-a făcut să văd un comentariu care m-a şocat: „Eşti o frumoasă! Meriţi să găseşti pe cineva care să te ţină numai în puf, şi să nu trebuiască să ieşi decât pentru a face cumpărături. Să nu munceşti deloc”, sau cel puţin ceva asemănător era scris.

     Întrebarea care răsare după aceste întâmplări este: De când frumuseţea este un bilet de trecere în faţa muncii şi a altor calităţi? Dacă eşti un om frumos, nu trebuie să fii şi deştept? Să nu mai citeşti, să nu te mai cultivi, să nu mai investeşti în tine doar pentru că ai ceva ce Dumnezeu a decis că vrea să-ţi ofere? Da, e adevărat, când ai unele calităţi, poţi să ai parte de beneficii. Poţi să zâmbeşti şi să primeşti o băutură din partea casei, poţi să obţii mai repede un loc în autobuz, să se rezolve mai repede anumite probleme, să ai prioritate. Dar de asemenea, câteodată, tot datorită frumuseţii nu ajungi să fii decât o etichetă, o carcasă. Oamenii nu au prea mari aşteptări de la tine, decât acelea de a le zâmbi frumos. Te privesc ca pe un obiect pe care consideră potrivit să-l mute după bunul plac. Nu-şi fac timp să te cunoască, pentru că le ajunge că au dreptul să te privească. Şi astfel, nefăcându-şi timp să te cunoască, ajungi să ai parte de conversaţii superficiale. Da, mi s-a întâmplat câteodată să ridic o problemă serioasă, la care să mi se răspundă cu un zâmbet şi să mi se spună că „nu-ţi bate tu căpuşorul ăla frumos cu probleme de genul”.

     Aşadar, la fel cum m-am apucat de ski pentru că mi s-a zis că prea fragilă pentru un astfel de sport, cum am ales munca grea în detrimentul posibilităţii de a sta pe un scaun şi de a aştepta ca lucrurile să se întâmple, cum am preferat să stau la rând, dacă a fost rând, şi să nu zâmbesc pentru a-mi face loc mai în faţă, tot aşa, dorinţa mea cea mai mare este aceea de a privi dincolo de înfăţişare. Şi acest lucru nu o spun pentru oamenii care tratează „frumosul” ca pe ceva sublim. Nu, aceasta o spun pentru acest „frumos” căreia i-a intrat în cap că dacă e aşa, are dreptul să nu muncească, să nu se zbată în viaţă, ci doar să zâmbească şi să aştepte.  Echilibrul… tare important e echilibrul.

Imagine preluată de pe:  http://www.dreamstime.com/