Sunt datoare faţă de mine, faţă de rănile mele, faţă de poveştile din trecut, să nu mai repet aceleaşi greşeli. Sunt datoare faţă de inima mea, să îi dau de înţeles că o ascult. Şi că ştiu că uneori, bătăile ei sunt prea încete. Sau prea accelerate. Şi tocmai de-asta, pentru că-mi iubesc inima, sunt datoare faţă de ea să o protejez.

Sunt datoare să le dau o pauză emoţiilor mele care s-au dat prin carusel. Iar datoria mea, mai presus de celelalte datorii, e faţă de mine. Faţă de fata care a crezut mereu în puterea iubirii. Faţă de fata care a sperat în inocenţa oamenilor. Faţă de ea, cea pe care o privesc în oglindă în fiecare dimineaţă. Cea care ar face orice pentru persoana iubită, faţă de cea care crede în iertarea trecutului, faţă de cea care nu a vrut niciodată nimic mai mult decât iubire. Da, faţă de această fată sunt eu datoare.

Şi-am trădat-o o dată, şi nu i-am plătit datoria. I-am spus că de dragul lui, merită să rămân datoare faţă de ea. Că el are nevoie mai multă decât ea, de mine. Poate că aşa a fost. Poate că m-am înşelat. Nu ştiu. Ce ştiu este că acum, ea mă imploră să-mi plătesc datoria, şi să nu mai rămân niciodată astfel datoare.

Nu vreau să nu mai visez. Nu vreau să nu mai cred în iubire. Nu vreau să devin indiferentă. Dar vreau să-mi plătesc datoriile faţă de mine, şi să nu mă mai izbesc de toţi pereţii, în numele iubirii. Vreau să găsesc acel echilibru, să pot avea grijă de fata care mă priveşte în oglindă, dar şi de persoana iubită.

Aşadar, nu mă deranja, îmi plătesc datoriile!

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com