Alergăm dintr-o parte în alta, de la facultate la serviciu, de la o casă la alta, de la un magazin la altul şi de la un om la celălalt. Ajungem seara istoviţi acasă, mâncăm pe fugă şi uneori prea mult, dacă ne amintim mai spunem o rugăciune înainte de a ne băga în pat, apoi, dimineaţa următoare, o luăm de la capăt. Astfel, ajungem să nu mai avem timp.
- Nu mai avem timp să facem un gest frumos. Mai mult, uneori ni se par fără valoare. Nesemnificative. Considerăm că şi aşa oamenii supravieţuiesc fără o floare de la noi, fără o ciocolată sau fără o sacoşă grea cărată în locul unei doamne. Şi uite aşa, lumea merge mai departe, iar gesturile frumoase devin tot mai puţine. Nu că nu am vrea să le facem, ci că nu mai avem timp.
- Nu mai avem timp să spunem „Te iubesc”. Citim în grabă ziarul, ne sărutăm pe fugă soţia, mângâiem pe creştet, în treacăt, copilul dornic de afecţiune, le zâmbim superficial părinţilor şi ne ignorăm prietenii. Avem mult prea multe de făcut decât să ne oprim din alergare şi să spunem un „Te iubesc”. Mult prea multe, dar nici un lucru atât de important ca aceste două cuvinte frumoase. Când e ultima oară când ai spus celor dragi că îi iubeşti? Nu-ţi aminteşti?
- Nu mai avem timp să ascultăm. Dăm din cap cu gândul departe atunci când cineva ni se confesează. Când un prieten îşi spune necazul, spunem grăbit „ce dureros” după care mergem mai departe. Când părinţii doresc să converseze cu noi, ne găsim alte lucruri de făcut. Nu ne mai ascultăm soţia pentru că ştirea de la radio e mai importantă. Îl lăsăm pe soţ cu vorba-n gură pentru că dă în foc mâncarea. Nu mai ascultăm. Nici nu cred că mai ştim cum e să facem asta.
- Nu mai avem timp să fim copii. Ne-am maturizat înainte de vreme. Văd fete machiate de pe la vârsta de 9-10 ani, băieţei la 8 ani vorbind de iubite şi fete, mame la 16 ani care nici măcar nu ştiu cine e tatăl. De mici ne-am dorit atât de mult să ne maturizăm, să devenim adulţi, încât cu greu mai putem opri acest proces. Grăbim ceea ce ar fi normal şi logic: copilăria.
- Nu mai avem timp să ne respectăm promisiunile. Promitem în dreapta şi-n stânga. Ne zicem că de mâine va fi diferit. Că mâine ne vom întâlni cu acea persoană cu care trebuia să ne întâlnim de o lună deja. Ne notăm în agendă atâtea promisiuni, încât de multe ori avem nevoie de două agende. Promitem multe şi facem puţine. Şi nu că nu am vrea, ci nu avem timp.
- Nu mai avem timp de Dumnezeu. Ni se pare atât de învechit acest subiect. Să nu mai zic de mersul la Biserică. Ne ruşinăm şi lăsăm capul în jos ori de câte ori vine vorba de religie sau credinţă. Şi totuşi, ca să nu ne simţim vinovaţi, după o înjurătură trasă sau o seară de beţie, spunem un „Doamne ajută”. Înainte să adormim, spunem un „Tatăl nostru” pe jumătate şi apoi considerăm că ne-am făcut datoria. Oare?
- Nu mai avem timp să ne facem timp. De câte ori promitem că ne vom face timp pentru anumite lucruri? De câte ori stabilim că e ultima oară când nu vom mai avea timp? De câte?
Vreau să am timp. Vreau să încep să respect ce promit. Să spun oamenilor la care ţin că îi iubesc. Vreau să am timp să ascult şi să las deoparte orice lucru atunci când un prieten are nevoie de mine. Vreau să am timp să fac toate gesturile frumoase pe care mi le-am propus şi în mod special vreau să am timp de Dumnezeu. Mai apoi, vreau să am timp ca să-mi fac timp. Şi asta pentru că timpul trece, iar eu s-ar putea să rămân cu nimic.
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
7 Comments
DanielAlexandru
oct. 16, 2011
adryanna
oct. 16, 2011
Andrei
oct. 21, 2011
Alina Ilioi
oct. 21, 2011
Andrei
oct. 22, 2011
Alina Ilioi
oct. 22, 2011
Dorin
oct. 24, 2011