Străin printre oameni. Străin cu mine, străin cu lumea… Senzația că nu aparții acestei lumi, că ești doar un călător care își poate încheia aventura în orice moment. Ai făcut ceva ca să fii adus aminte? Sau o dată cu plecarea ta va pleca și amintirea ta?

Oamenii fără Dumnezeu sunt doar carcase goale care se frâng la cea mai mică atingere. Carcase care cred că nu au nevoie de nimeni pentru ca ele să existe. Fără Divinitate ne transformăm în monștri. În ființe care se cred îndreptățite să facă și să zică orice. Este periculos să stai în calea omului care se crede Dumnezeu.

Afirmăm că trebuie să ne trezim la realitate. Să stăm față în față cu adevărul. Însă suntem o națiune care doarme de mult și nu vrea să se trezească pentru că nu e pregătită psihic și spiritual să facă față realității. E ca și cum ai aștepta ca un om beat să se trezească și să vadă ce prostie a făcut. El va bea în continuare pentru că e mai simplu să trăiești în ignoranță. Doare mai puțin… pe moment.

Săptămâna trecută stăteam la o cafea cu o prietenă și efectiv îmi venea să urlu. Ce îmi povestea era peste limita înțelegerii mele. Era… inuman. Ne jucăm cu sufletele, cu viața altora, cu inima celorlalți, ca mai apoi să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. Te gândești că oamenii care rănesc alți oameni cu bună știință merită o pedeapsă specială. Și totuși… și ei pot beneficia de iertare. De absolvire.

Cred că mulți dintre noi am ajuns să simțim că facem parte din alt film și că am ajuns pe lumea greșită, în timpul greșit și cu principii opuse. Străini. Străini printre cei care ar fi trebuit să ne fie familie. Străini printre cei care ar fi trebuit să ne iubească. Străini printre cei care ar fi trebuit să ne fie frați în credință. Singurul moment în care nu ne mai simțim străini este când stăm în genunchi. Nu prea mai suntem de-ai casei pe acest pământ…

Fotografie preluată de pe: https://www.pinterest.de/pin/408701734934112003/