Nu de puţine ori răsfoim albumul cu amintiri, dăm de câte o fotografie, zâmbim uşor şi spunem: „Da, îmi amintesc de acest moment”. Mai apoi, cu fotografia în mână şi cu privirea pierdută în zare, delurăm momente. Momente în care am fost fericiţi sau…trişti. Momente care au rămas impregnate. Uşor, o lacrimă cristalină ne apare în colţul ochiului şi-şi face drum către obraz. Suntem oameni şi timpul trece. Şi uneori trece atât de repede încât parcă nu-l mai simţim. Ştim doar că avem o fotografie veche între degetele tremurânde şi o amintire de care nu vom reuşi să scăpăm niciodată. Trecem mai departe la următoarea fotografie şi în ea se află o persoană pe care cândva am iubit-o. Sau cu care am împărţit trăiri şi sentimente. Ceva parcă tresare în interiorul nostru şi privirea se transformă în contemplare. Oare oamenii nu înţeleg că niciodată nu ne putem spune adio cu adevărat? Şi cum ai putea să spui adio, cum ai putea să negi existenţa unei persoane, când ştii bine că în interiorul tău, inima ta şi amintirea ta mereu va rămâne? Mereu va face parte din trecutul tău iar asta nu poţi schimba. De ce să ne minţin singuri că nu e aşa? Pentru că devine mai uşor? Să fim sinceri, cu toţii, din când în când, ne aşezăm, luăm albumul cu amintiri şi fotografii în mână şi-l răsfoim. Îl răsfoim cu dor, cu nostalgie şi cu mirosul zilei de ieri bine împregnat în el.
Să recunoşti că ai o slăbiciune e greu. Să recunoşti că încă te mai gândeşti la ce nu ar trebui să te gândeşti, e aproape imposibil. Să stai faţă în faţă cu timpul şi să recunoşti că nu te afectează, ar fi prostesc. Şi totuşi facem asta. Ne autoinducem o stare de nepăsare, afişăm o atitudine ignorantă şi zâmbim mult şi uneori fals. Şi asta pentru că ne e ruşine să recunoaştem că păstrăm un album, adânc ascuns, al amintirilor, în inima noastră. Ne e ruşine să afirmăm că nu am spus niciodată adio cu adevărat şi că avem slăbiciuni. Ne e ruşine că şi noi, uneori, cu o fotografie îngălbenită de timp în mână, am spus şoptit: „Da, îmi aduc aminte de aceste clipe”. Şi de ce să fie aşa? Nu suntem oameni ai trecutului. Nu, nu. E o diferenţă între a trăi în trecut şi a păstra în suflet anumite momente. Data viitoare când vei zâmbi la vederea unei fotografii pentru că ţi-a adus aminte de clipe frumoase petrecute împreună cu cineva, nu-ţi reţine zâmbetul. Îndrăzneşte! Realizează că nu spui adio niciodată. Nu spui adio, pentru că a spune adio, înseamnă a şterge cu buretele tot ce a însemnat cineva pentru tine, fiecare moment şi clipă plăcută şi fiecare amintire. TOT, ai înţeles? Nu o parte, nu un sfert, nu o bucăţică. Totul. Eu nu spun niciodată adio. Tu?
8 Comments
Beny
oct. 08, 2011
C Bojan
oct. 09, 2011
dorel103
oct. 10, 2011
horia
oct. 10, 2011
mirela
nov. 07, 2011
Alina Ilioi
nov. 07, 2011
Dek
mart. 23, 2012
Alina
mart. 24, 2012