Am 24 de ani, 25 în câteva luni. Spun că îi am pentru că doar de aceștia pot fi sigură. Cum ziua de mâine încă nu e a mea, nu pot spune despre ce voi avea.
Am vizitat până acum 11 țări europene și 6 State, am avut acces în locuri în care alții și-ar dori mult să ajungă, am stat în sălile Parlamentului European, am dat mâna Regelui Mihai, am avut onoarea să cunosc oameni mari.
Am 5 ani de televiziune în care am prezentat și am produs, în care am plâns și am râs, atât în România cât și în State. Am 2 ani de lucru în publicitate și comunicare cu tot ce cuprinde ea, 5 ani de blogging, zeci de articole pe alte site-uri, o carte publicată și una în lucru. Am prezentat evenimente mari, am stat în fața a sute de oameni, am vorbit la conferințe. M-am implicat în nenumărate proiecte sociale, atât fizic cât și sufletește.
Aș putea spune că majoritatea viselor mi s-au îndeplinit. Și așa și este, deși am la activ zeci de nopți nedormite, ore interminabile de lucru, sărbători în care am fost la muncă și nu în familie, și în permanență un bagaj lângă ușă gata de plecare.
Citind aceste rânduri, ai avea impresia că sunt o persoană realizată. Fericită. Împlinită. Și ți-ai dori și tu aceste reușite. Însă hai să te las să privești în spatele cortinei. Acolo unde ești când aplauzele au încetat.
În spatele cortinei, de pe genunchi o să-ți spun că totul e deșertăciune. Și oamenii întâlniți, și titlurile câștigate și diplomele la purtător. La master în zadar ești bursier, dacă în viața spirituală rămâi restanțier. Dacă nu ai grijă și-ți iei un pic ochii de pe scopul principal al vieții tale: Dumnezeu, s-ar putea să aluneci ca pe un tobogan proaspăt instalat. Numai că fără pantaloni. Și știi ce se întâmplă când te dai pe tobogan pe piele, nu? Te arzi.
Două lucruri mi-am dorit enorm de mult în viață: să fiu aproape de Dumnezeu și să trăiesc o poveste frumoasă de dragoste. Ambele sunt un pic ireale pentru societatea din ziua de astăzi, nu? Basmice. Și așa și mi se spune câteodată, că parcă trăiesc într-o lume doar a mea, plină de fantezii. Însă eu vreau ca aceste două lucruri să fie realitatea mea: Dumnezeu și dragostea.
Nu, ori de câte ori mă îndepărtez de El, nu sunt fericită. Cu tot cu reușitele mele. Cu tot cu experiența mea. Mie nu cariera îmi ține de cald. Am spus-o și o mai spun: pentru iubire și pentru Dumnezeu le las pe toate-n urmă, de e nevoie.
Am 24 de ani, și dacă stau bine să mă gândesc, am senzația că am trăit o viață întreagă de om. Am ajuns în punctul în care nu mă mai bucură superficialul. Și ce bine! Ne batem, dăm din coate, nu dormim nopțile, ne frământăm, ignorăm persoanele din jurul nostrul, totul pentru niște recunoașteri omenești. Și pentru ce? Pentru o deșertăciune.
Sunt nimic, să știi. Tot ce-am scris mai sus este anulat, dacă n-ar fi Dumnezeu. Te poți amăgi pentru o perioadă că nu am dreptate. Însă să știi că în cele 11 țări și 6 state pe care le-am vizitat, am găsit același lucru: bucurie de o clipă. Căci numai în dragoste și-n credință găsești bucurie veșnică.
Nu știu în ce lucruri îți găsești tu fericirea. Însă știu că sunt doar pentru o clipă. Și apoi? Apoi ce faci?
No comments