Cu trecerea timpului, dacă îi permiți vieții, aceasta te maturizează zi de zi. Ajungi ca dintr-un copil naiv și credul să fii un adult preventiv și experimentat. Nu știu dacă e un lucru bun asta, deoarece ajungi să-ți pierzi acea doză de sclipire pentru umanitate, însă partea bună este că poți analiza viața cu alți ochi.

Poți să privești fix înainte atunci când în dreapta și în stânga sunt forfoteli. Asta pentru că-ți știi destinația și nu te lași distras de ce e în jur.

Poți să-i zâmbești celui care știi că te vorbește pe la spate, iar acel zâmbet să fie cu adevărat sincer. Asta pentru că știi că omul nu se poate ridica mai mult decât e.

Poți să fii printre mai multe grupuri fără să faci parte din nici unul, tu să fii tu, să ai principiile și regulile tale. Asta se întâmplă când ajungi să te cunoști și să știi EXACT cine ești.

Poți să trăiești printre oameni care te-au dezamăgit, trădat și vândut, fără să simți nici o urmă de resentiment față de ei. Pentru că ți-ai dat seama că la un moment dat, într-un moment de slăbiciune, e posibil să rănești și tu la rândul tău.

Ajungi să-ți trăiești viața lăsând impresia că oamenii știu totul despre tine, că îți expui viața, când de fapt nici o frântură din ce trăiești nu trece dincolo de ușa inimii tale. Nu pentru că ești fals, ci pentru că știi ce înseamnă privat.

Mi-au fost spuse minciuni de către oameni care duminica stau în fața microfonului. Am primit promisiuni de la oameni care zilnic îl au pe Dumnezeu în gură, însă în inimă prea puțin. Nu au fost respectate. Când am întins o mână pentru a fi ajutată, am fost apucată doar de un deget și apoi mi-a fost drumul cu scuza că a alunecat mâna. Sau am fost ajutată, ca mai apoi să mi se ceară triplu înapoi pe principiul că ”ți-ai revenit acum”.

Și totuși sunt fericită. Pentru că oamenii sunt oameni. Pentru că deși poate că nu fac aceleași greșeli ca cel de lângă mine, fac altele. Pentru că asta se întâmplă când există prea puțin din El, iar ca dovadă e că trebuie să îl caut mai mult. Dacă înainte vedeam lumea prin ochii mei, apoi am ajuns să mă văd pe mine prin ochii lumii, am ajuns în punctul în care am realizat că eu nu am nici o treabă cu lumea și invers. Și e atât de bine așa!

Câteodată e nevoie să te oprești și să dai un restart. Să ai o altă perspectivă a vieții. A ta. A credinței tale. A tot ceea ce trăiești și ești. Nu e un păcat să te reinventezi, ci e necesar să tânjești să ajungi tot mai aproape de imaginea pe care o are Dumnezeu despre și pentru tine.