Plouă. Şi plouă şi în sufletul meu. Stropii mari se lovesc de carapacea inimii mele. O lovesc nemiloşi. La fiecare lovitură, ea se opreşte din bătut. Vântul smulge de pe ea fâşie cu fâşie. Inima se micşorează, se strânge de la frig şi se face tot mai mică. Dar vremii nu-i pasă. Continuă la infinit să lovească în ea. Mă întreb cât mai rezistă.
Ies din casă şi alerg orbeşte prin ploaie. Părul ud mi se lipeşte de faţă şi pielea îmi luceşte în lumina lunii. Un copac cade în faţa mea. L-a doborât furtuna. Pe el, copacul înalt şi semeţ. Dar nu mă opresc. Pe măsură ce vântul bate mai tare, simt că trebuie să alerg şi eu în ritm cu el. Aşa, măcar nu simt durerea. Aşa mă descarc. Mă împiedic şi cad. Rămân întinsă pe jos, în pământul rece şi umed. Rochia albă, acum e neagră. Respir greu şi întrerupt. Simt cum inima începe să plângă plânsul cel mai dureros. Atunci, afară începe să plouă şi mai tare. Închid ochii şi-mi amintesc ceea ce zi de zi încerc să ascund. Ceea ce am crezut că pot uita cu trecerea timpului. Iubirea. Dar nu, ea nu se uită. Ea rămâne adânc înfiptă în inimă ca o lipitoare. Mă cuprinde o ură amestecată cu iubire. Deschid ochii înlăcrimaţi şi în ei se citeşte focul inimii. Afară tună. Îmi amintesc că aşa şi pe mine m-a lovit iubirea. Zgomotos şi pe viaţă. E luptă în sufletul meu. Gura schiţează o grimasă. Încerc să zâmbesc. Dar în loc de un zâmbet, apare pe faţă surâsul amar al singurătăţii. Inima începe să mi se descompună în mici particole vii. Afară fulgeră! Încerc să mă descarc, şi lovesc cu pumnii în pământ. Îmi înfing unghiile în el şi cu sete iau în pumn o mână de noroi. Afară fenomenele naturii se dezlănţuie. Îmi aplec capul în jos şi simt cum sufletul mă doare. Pun mâna la inimă şi încerc să opresc lupta ce se da înăuntru. Nu pot. Natura asculta glasul sentimentelor mele şi începe sa plouă şi mai tare, tună asurzitor şi fulgerele se aruncă ameninţătoare. Încet, simt cum respir tot mai rar… mă întind şi o pace îmi cuprinse fiinţa. Închid ochii şi zâmbesc. Nu mai plouă. Tunetele s-au oprit şi în aer e miros de dimineaţă. Afară nu mai plouă. Sufletul meu a amorţit.
O noapte furtunoasă
Citeste si:
Sunt oameni care atât de repede fug de ei înșiși, încât în drumul lor răstoarnă și alți oameni. Îi răstoarnă ca pe n...
Diana Gadola: Am 33 de ani și până la ora actuală am făcut suficient de multe alegeri proaste încât să ajung pe la diverș...
7 Comments
avramizza
oct. 13, 2009
vasi
oct. 14, 2009
isshmen
oct. 14, 2009
Cel mai bun articol al saptamanii #4 « Crok's Blog™
oct. 16, 2009
Crok
oct. 16, 2009
Oliver
oct. 16, 2009
Pricop Cătălin
oct. 19, 2009