Românii sunt unici. Nicăieri altundeva nu am văzut, în toate țările în care am fost în vizită, oameni mai determinați să râdă de plânsul lor. Cu alte cuvinte, să facă haz de necaz. Însă românașul are un talent al lui de a cădea în picioare aproape în fiecare situație, iar dacă se întâmplă rareori să nu fie așa, stă jos și se amuză de situație până când se întâmplă ceva și se ridică. De asemenea, românul mai are și darul de-a dezbate atât de mult o problemă, o situație, o persoană, până când dezbaterea în sine devine o nouă problemă. Nu mă credeți? Deschideți televizorul pentru câteva clipe, locul unde se discută despre toate și despre nimic în același timp.

Am auzit mulți oameni spunând că nu vor să mai audă de România sau de români. Ei, iată că eu vreau să aud de ambele. Asta pentru că, analizând mai profund, putem observa că românul e un bogat, chiar și când e sărac. Cum vine asta? Păi… de zeci de ani românului i se tot ia, iar el încă are. Are de-un trai decent, are de pâinea cea de toate zilele, ba chiar are să-și mai facă și câte-o rată, deși la noi moda asta cu ratele a venit mai târziu, și ce bine, pentru că uneori e bine să nu te întinzi mai mult decât ți-e plapuma, pentru că s-ar putea să rămâi și fără spațiu de întins, și fără plapumă. Știți voi la ce mă referi.

Așadar, spuneam de român, cum că e un descurcăreț în orice situație. Atât în țara lui, cât și într-o țară străină. Și nu spun asta doar dintr-un simț de patriotism care m-a lovit de-odată de 1 Decembrie, ci o spun dintr-un gând pe care îl am de tare mult timp. Orice am alege noi să spunem despre români, nu putem spune că aceștia nu se descurcă. Nici pe departe. Românul e român pentru c-a văzut cum e să i se ia bunurile din propria-i curte, pentru c-a văzut cum e să i se taie aripile de către propriul stat, pentru c-a văzut cum e să vrei să faci bine și să ți se facă rău, pentru că s-a râs de el prin colțuri și la rândul lui și el a râs de alții în piață publică, pentru că orice i-ai face, românul tot în picioare cade.

N-am să mă bat cu pumnul în piept așa din senin, numai pentru că așa se cuvine de Ziua Națională a României. Dacă n-am făcut-o tot anul, ce rost are să îmi aduc aminte ce mult iubesc eu țara asta? N-am să fac declarații siropoase și nici n-am să înalț drapelul mototolit într-un ungher al dulapului. Apropo, sunt figuri de stil cele de mai devreme, n-am nici un drapel șifonat și chiar îmi iubesc țara, dacă asta vă întrebați.

Însă un lucru am să vă spun cu siguranță: românul are un farmec al lui aparte care mereu mă face să zâmbesc. Nu știu dacă simt asta pentru că și eu, la rândul meu, sunt româncă, dar mă bucur că o fac.

Foto preluată de pe: http://www.deviantart.com/art/Romania-70187262