Mersul mi-e greu şi picioarele mă dor în ciuda vârstei fragile pe care o am. Pantalonii, dacă îi mai pot numi aşa, îmi atârnă în zdrenţe pe lângă picioarele prea slabe pentru a menţine echilibrul acestui corp şi el plăpând. Nu am mai mâncat de câteva zile bune. Ochii îmi sunt împăienjeniţi şi privirea abătută. Praful străzilor murdare mi se adună pe picioarele goale şi sfâşiate. Oftez şi nici măcar nu ştiu de ce mai trăiesc. De ce trăiesc dacă sunt un hoinar al zilelor de astăzi? În faţa mea, zăresc două doamne bine îmbrăcate. Mă iau după ele în speranţa că aş putea primi ceva de mâncare. Se opresc în faţa unei clădiri enorme. Alerg cu puterile pe care le mai am şi mă uit cu o rază de speranţă în ochi către ele. Femeile, se uitară la mine dispreţuitor şi îmi adresară câteva cuvinte în care nu se găseau dragoste. Apoi, dispărură în clădirea cea frumoasă. Aud ceva. E…ca şi cum un cor de îngeri ar cânta. Derutat, privesc în jur. Oh, da! Sunetul vine din acea clădire mare în care au intrat femeile. Urc scară cu scară până ajung în dreptul uşii. O uşă mare, mult prea grea pentru mine. Dar, reuşesc să o deschid. Muzica se aude tot mai tare. Atras ca de ceva magic, păşesc inconştient tot mai aproape de sursa sunetului. Privesc în jur şi văd lux. Bogăţie. Sute de oameni îmbrăcaţi bine stau pe băncile masive de lemn, căptuşite cu mătase. Mii de lumini tronează în încăpere şi o luminează într-un mod nemaivăzut. Pe jos, picioarele mi se afundă într-un covor gros şi moale. Muzica acea minunată se aude acum perfect. Oare am murit şi am ajuns în rai?
Uit cu totul de mine, şi cuprins ca într-o reverie, mă aşez pe cea mai apropiată bancă cu ochii făcuţi mari şi gura căscată. Doamna care stătea lângă locul în care m-am aşezat eu, s-a ridicat şi s-a mutat cât mai departe. Ce contează? Eu am parte de o simfonie a îngerilor! Niciodată nu am mai auzit aşa ceva, niciodată nu am mai văzut aşa o minune şi niciodată nu m-am simţit mai liber, mai uşor! Cuvinte melodioase îmi gâdilă în mod plăcut urechea şi aud ca prin vis de : ”bunătate”, ”dărnicie”, ”iubire”, ”fraţi”. Ce loc minunat trebuie să fie acesta! Un loc în care fiecare suflet trudit e primit, un loc în care cel sărman îşi găseşte alinare! Un loc în care fiecare primeşte iubire! Când aud că ”El iubeşte pe fiecare”, îmi vine să sar în sus de bucurie şi să îmbrăţişez fiecare suflet de aici. Sunt iubit!! În sfârşit cineva mă iubeşte şi nu mă aruncă! În sfârşit, oh în sfârşit am găsit pe fraţii mei care nu mă vor mai lăsa niciodată singur! O lacrimă îmi apăru în colţul ochilor şi după ea urmară multe altele. Lacrimi de fericire. Cu inima flămândă încerc să adun cât mai multe cuvinte ca să o hrănesc.
Deodată, o mână puternică mă apucă de braţ şi mă trase de pe bancă, scuturându-mă puternic din visarea mea. Mă uit în sus speriat şi văd o faţă aspră, bine spălată şi un costum negru ca smoala. Mă lupt să mă scap din strânsoare şi să pot asculta mai departe. Dar fără nici o şansă! Mă bruscă şi… deschise uşa grea cu o uşurinţă nemaiîntâlnită şi mă aruncă afară. Cad pe treptele reci de marmură şi gem uşor. Ca prin vis aud:
– Să nu te mai prind niciodată pe aici mizerabilule ce eşti tu! Locul tău nu e aici, e afară! Aici e Casa lui Dumnezeu, nu casă pentru amărâţi ca tine!!
Lacrimi amare îmi apar în ochi. Bărbia îmi tremură uşor şi mă ridic cu greutate. Cobor scările şi ajung în strada zgomotoasă. Melodia îngerească încă îmi răsună în minte dar în inimă…oh, în inimă se dă lupta cea mai crâncenă! Mă îndrept cu ură în suflet. Astăzi, iadul a câştigat lupta cu cerul!
imagine preluată de pe: www.deviantart.com
6 Comments
daniella
mart. 28, 2010
mimi
mart. 28, 2010
Ioana Sandor
mart. 29, 2010
chris
mart. 29, 2010
Tweets that mention O simfonie a îngerilor « Ganduri ascunse -- Topsy.com
mart. 30, 2010
petruburac
mart. 30, 2010