Sentimentul ultimei priviri l-am experimentat când bunicul meu se afla pe un pat de spital. Cu inima cât un purice, priveam către omul pe care eu l-am iubit încă de când eram copil şi alergam pe câmp să-i culeg floricele, apoi veneam la el cu o revistă Sămânţa Adevărului şi i le ofeream. Priveam la omul uscat din faţa mea, din care viaţa se scurgea clipă de clipă, şi îmi aminteam cum de fiecare dată când deschideam poarta şi păşeam în ogradă, mă uitam spre şură, pentru că ştiam că îşi petrece mult timp gospodărind. Cu obişnuita pălărie verde închis pe cap şi doi dinţi lipsă în faţă, îmi lua mâna micuţă în mâna lui aspră de muncitor la câmp, mă ducea sub părul de lângă casă şi-mi alegea fructele cele mai dulci ca să le mănânc. Apoi ne aşezam pe băncuţa din faţa casei, stăteam pe un genunchi de-al lui, muşcam din perele zemoase şi ascultam cum îmi povesteşte istorioare din trecut, folclor pur românesc. Câteodată, când era mai frig afară, ne duceam amândoi în bucătărioara de vară, şi mâncam mămăligă (pe care el o tăia cu aţa, aşa ca la ţară) cu brânză. Îmi amintesc că de două-trei ori l-am văzut pictând, pentru că avea un talent de neimaginat. Bătrânul din faţa mea, om cu doar câteva clase, plimba pensula pe şevalet cu o aşa uşurătate, de parcă dădea de mâncare la găini. Îl priveam cu mare drag, pentru că era ultimul bunic adevărat pe care-l mai aveam în viaţă. Spun „era” pentru că atunci când i-am acordat ultima privire, când m-am uitat la omul de pe patul de spital, care era legat la sondă şi în ploscă era plin de sânge, deşi eram doar un copil, cumva am realizat că e ultimul contact vizual pe care-l mai am cu el. Atunci când cu greutate mi-a zâmbit şi mi-a spus că sunt un copil minunat şi o să devin o femeie de care o să fie mândru, am ştiut că erau ultimile cuvinte pe care le voi auzi, dar şi care-mi vor rămâne în inimă. Am ieşit din acel spital gândindu-mă că următoarea dată când îl voi mai vedea, va fi un trup rece şi atât. Aşa a şi fost…
Şi-mi amintesc cum în acea casă de ţară, ţinut în dormitorul în care noi obişnuiam să ne petrecem timpul, era întins pe-o masă un sicriu şi eu-mi strângeam buzele ca să nu vărs nici o lacrimă. Undeva în adâncul meu îmi ziceam că nu trebuie să plâng, că lacrimile pe care le vărs îmi sunt contorizate. Şi-am părut puternică, poate de asta nici o clipă, nimeni din jurul meu nu s-a gândit că puştoaica aia care stă şi se uită lung cum ultimul ei bunic a dispărut, în interior e distrusă. S-a înţeles bine cu el, amândoi aveau acea privire pentru că sufletul de artist e diferit. Atunci, doar atunci a experimentat sentimentul ultimei priviri, atunci când te uiţi în ochi celui de lângă tine şi realizezi că nu o să-l mai vezi niciodată. Printr-o înţelegere tacită şi dureroasă, îţi iei adio din priviri, deşi disperată ai sări să-l strângi în braţe şi să-l implori să nu plece. Dar îl laşi, pentru că ştii şi eşti conştientă că oricum inevitabilul se va întâmpla.
De atunci am mai experimentat sentimentul ultimei priviri. Mi-a devenit familiar… dar de fiecare dată mă cuprinde fiori când îl primesc sau îl ofer. Am ajuns să-l recunosc, de aceea poate când mă uit la persoana din faţa mea, ochii mi se umplu de lacrimi pentru că realizez că e ultima oară când o văd. Aş sorbi din priviri imaginea din faţa mea ca să o pot imprima pe retină şi să nu o uit niciodată. La fel mi-am privit şi prietena cea mai bună când am avut primul conflict serios, am ştiut că în acele momente totul s-a spulberat, că ne vom lua adio. La fel m-a privit şi am privit omul de care m-am ataşat, deşi din vorbe nu se înţelegea că ne luăm la revedere, se înţelegea din ochi. Când ai trăit vreodată sentimentul ultimei priviri, e imposibil să nu-l mai recunoşti şi a doua oară. Ironic este că de fiecare dată rămâne la fel de rece şi glacial, la fel de dureros şi sumbru…
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
4 Comments
daniel rus
apr. 29, 2013
Alina
apr. 29, 2013
daniel rus
apr. 29, 2013
Alina
apr. 29, 2013