Vântul îi adia prin părul lung şi bogat. Roşie la faţă, urca muntele cu elan. Zăpada era între solid şi lichid. Norii de pe cer erau de un albastru deschis. Pe alocuri, se vedeau copacii goi şi străpunşi de frigul iernii. Ea continua să urce mai sus, tot mai sus… Ajunsă în vârf, îşi trase răsuflarea şi privi în jur. Se vedea tot oraşul de acolo. Oameni minuscului continuau să joace jocul societăţii. Casele arătau ca nişte machete de aici. Ea îşi puse mâinile pâlnie la gură şi strigă cât o ţinu plămânii: ”Sunt fericită!!”. Ecoul îi purtă afirmaţia în locurile cele mai ascunse: ”FERICITĂ! TĂ!” De jos, oamenii minusculi îşi continuau viaţa în aceeaşi monotonie totală. Sus, o fiinţă a realizat ce e cu adevărat important!