Inima mea s-a ridicat. Încet, dar sigur. S-a ridicat, a șters praful de pe ea, m-a privit în ochi și m-a întrebat: ”Unde am greșit? Nu am iubit îndeajuns? Nu m-am rugat suficient?”
Am luptat lupta mea. Până la capăt și cu arme curate.
Am iubit. Mai mult ca niciodată și mai puțin ca mâine.
Am sperat, cu o speranță a bolnavului incurabil, care a așteptat până în ultima clipă antidotul.
Am renunțat. De multe ori la mine, la dorințele mele, la timpul meu. Dar niciodată la tine.
Am înțeles. Chiar și atunci când era de neînțeles, sau când vorbeai într-o limbă străină mie: tăcerea.
Am stat acolo, 24 de ore din 24, pregătită să fiu ajutorul potrivit.
M-am dedicat. Cu totul, fără să ezit nici o clipă.
Am fost o leoaică atunci când a trebuit să te apăr în fața celorlalți, și un mielușel când a trebuit să mă apăr în fața ta.
L-am rugat pe Dumnezeu ca fericirea mea să ți-o dea ție. Nu m-am gândit că mă va lua în serios.
Mereu mi-am imaginat că după o așa iubire, nu mi-aș mai reveni. În schimb, El m-a luat de mână și mi-a spus: ”Tu vii cu Mine”.
M-a făcut să înțeleg că am iubit cu iubirea Lui. Iar acum, chiar dacă tu nu mai ești, iubirea Lui a rămas.
Și asta e TOT ce am nevoie acum.
Pentru că eu am mers până la capăt.
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
4 Comments
Tabita
aug. 23, 2014
tomamarin
aug. 24, 2014
Marian Calota
aug. 27, 2014
Mary
mart. 01, 2015