Mulţi copii sunt nemulţumiţi de parinţii lor. ”De ce eu in această familie? De ce nu puteam fi în familia lui x? De ce nu-l am EU ca tată pe y?” sunt întrebări care bântuie în mintea copiilor. În mintea celor de 13 ani, 6 ani, 20 de ani şi de ce nu…30 de ani. Sunt frustraţi şi deseori îşi compară părinţii cu cei pe care şi i-ar fi dorit de fapt. În general copii care au părinţi în vârstă, să zicem, copii făcuţi la bătrâneţe, suferă mult. Suferă deoarece acolo este conflictul cel mai puternic vizibil. Diferenţa de generaţii. Diferenţa enormă de vârstă. Observă în jurul lor că părinţii lor, au vârsta bunicilor prietenului lui. Şi se simt marginalizaţi, jenaţi.
De asemenea, părinţii zilnic îşi compară copii cu ceilalţi. Cu ai vecinilor, cu ai prietenilor, cu cei pe care îi văd la televizor. Fraze precum: ”Tu de ce nu eşti aşa?; Celălalt cât a luat?; De ce nu poţi fi ca y?” sunt frecvente în vocabularul părinţilor.
Ca părinţi, se fac greşeli enorme. Din comparaţii, se naşte ura. Se naşte sentimentul că nu sunt omul potrivit în locul potrivit.
Şi oare ce am putea face noi? Ca şi copii care am trăit experienţe traumatizante cu părinţii noştrii…ar trebui să încercăm să trecem peste aceste lucruri care ne-au marcat şi să ne continuăm viaţa. Ca şi părinţi care avem astfel de copii…ar trebui să încercăm să îi apreciem şi să realizăm că de fapt: ”Aşchia nu sare departe de trunchi”. Când îţi cerţi copilul pentru ceva ce e, îl cerţi de fapt pentru ceva ce ai fost şi tu odată.
Nu ne putem alege familiile în care să creştem şi pe care să le avem. Dar putem alege să încercăm să le facem locuibile şi mai bune.