Anul acesta părinții mei au făcut 50 de ani de căsnicie. Da, o viață de om. Mama mea avea abia 17 ani când s-a căsătorit, iar tatăl meu 19. Tineri, mult prea tineri am spune raportându-ne la aceste vremuri. Însă atunci era normal. Erau considerați deja maturi și copți, deși privind la tinerii din ziua de astăzi… realizăm că la 17 ani încă ești un copil, nicidecum pregătit pentru a înfrunta viața.

Cu o mamă bolnavă de cancer și un tată bețiv, provenind dintr-o familie numeroasă, mama mea și-a căutat refugiul în altă parte, căutând să-și formeze un cămin al ei.

Cu un tată dur și rece și o mamă bolnavă cu inima, de asemenea provenind dintr-o familie numeroasă, tatăl meu a simțit și el, la rândul lui, nevoia unui cămin al ei.

Iată-i, așadar, pe aceștia doi, ambii cu o copilărie grea și provocatoare, căutându-și alinarea unul în brațele celuilalt. De nevoie, de necaz, de îndrăgosteală, de frumos. Numai ei știu tot ce au simțit în acea perioadă. Așa a început totul.

Ambii au muncit mult, uneori peste puterile lor. Au reușit să-și construiască o casă a lor și nu numai. Însă comoara lor cea mai mare se află aici: 12 copii, din care 10 în viață și 2 ne așteaptă în Cer. Eu nu am avut șansa să-mi cunosc cei 2 frați mai mari: Doru și Lina, însă au existat. Au fost în viața părinților mei și cu durere au trebuit să se despartă de ei la un moment dat. Într-o zi, povestind despre ei, am întrebat-o ce a făcut-o pe mama să meargă mai departe după ce a fost nevoită să-și îngroape băiețelul de nici 2 ani. ”Ceilalți copii. M-am luat cu greul, cu treaba și deși am simțit că-mi pierd mințile, am trecut și peste asta.”

Nici tatăl meu și nici mama mea nu pot spune că au avut o viață ușoară. Nici în copilărie, și nici în perioada tinereții. Tatăl meu a lucrat din zorii zilei până aproape în miez de noapte ca să avem noi tot ce ne trebuie și ne dorim. Și acum îmi aduc aminte, când mă trezeam ca să merg la școală pe la ora 7 și el era deja plecat. Mai apoi, veneam acasă și trecea o zi întreagă și abia pe la 7-8, uneori chiar 9 seara intra în casă frânt. Atunci nu realizam sacrificiul lui, însă privind în urmă are parte de tot respectul meu. Ca bărbat să ai responsabilitatea a 10 guri de hrănit nu e ușor.

Mai apoi, e mama mea, care la fel se trezea înaintea tuturor și adormea ultima. Cum a reușit femeia asta să facă față, nu știu, dar știu că bunătatea ei mereu m-a impresionat. Îmi aduc aminte că chiar și când ne certa sau pedepsea, avea o bunătate care nu dispărea. Normal, ca orice om mai avea și ea momentele ei când ne spunea ”plecați și ungeți-vă capurile!”, adică să mergem și să facem ce vrem că s-a săturat. Însă niciodată nu m-am simțit abandonată sau judecată de către ea.

Ani mai târziu, după multe încercări, greutăți, dureri și suferințe, iată-i sărbătorind 50 de ani de căsnicie. Ca orice căsnicie, nu a fost una perfectă. A avut defectele ei. Da, s-au certat. Da, nu și-au vorbit. Da, au fost clipe grele. Însă NICIODATĂ nu l-am auzit pe tatăl meu jignind-o sau vorbindu-i urât. Eu din casă de la noi nu știu ce sunt alea înjurături sau cum să îi spui vorbe jignitoare unei femei. Cu asprime i-a mai vorbit. Dar cu lipsă totală de respect prin vorbe urâte eu una nu am auzit niciodată.

Iar mama… tot respectul pentru ea! Model de femeie.

La mulți ani, dragi părinți! O nuntă de aur cum nu s-a mai văzut vă doresc și aveți parte de prețuirea mea. Mihai și Elena, vă iubim!