Am observat. Îmi pare rău. Ba nu, nu îmi pare… Când ne-ai adus cafelele, nu am putut să nu văd. Însă înainte de asta să știi că oricum am fost surprinsă de durerea din ochii tăi. Chiar mă gândeam că trebuie să fie ceva ce te apasă.

Știu, m-am uitat de câteva ori mai insistent la tine. Așa fac eu când simt că trebuie să vorbesc cu un om. Sau când pur și simplu simt că e ceva mai mult în spatele acelui om decât lasă să se vadă. Așa a fost și în cazul tău…

Deși te-ai retras repede după ce ne-ai pus cafeaua pe masă, așa a fost să fie să observ. Mâna ta… încheietura ta. Tăieturi mici, minuscule, unele abia sesizabile, iar altele un pic mai proeminente. A fost o fracțiune de secundă, atât. Însă pentru mine a fost ca o oră. Parcă în acea fracțiune am avut timp să văd fiecare cicatrice, cât de mică și de mare, cât de veche sau de proaspătă…

Ai plecat de la masa noastră, dar eu nu m-am mai putut concentra la conversație. Tot cu ochii pe tine am fost. Voiam să prind momentul când ești singură, fără clienți și fără colegele tale. Te-am urmărit. Te-aș fi furat pentru câteva minute ca să pot să îți pun întrebarea care îmi ardea inima.

Ești singură. În sfârșit. Mă ridic de la masă și mă îndrept spre tine. Nu știu cum să încep. Suntem jenate amândouă. Îți pun câteva întrebări despre numele tău, localitatea de unde vii și apoi inspir adânc. Trec direct la subiect. Privesc în ochii tăi și aș vrea să descopăr acolo răspunsuri. Mă bâlbâi puțin, nici nu mai știu exact tot ce am spus. Țin minte că am zis că am observat tăieturile tale de pe mână și că nu vreau să te simți inconfortabil sau prost, ci vreau doar să știu dacă te pot ajuta cu ceva. Dacă ești bine. Dacă ești în afara oricărui pericol.

”Mă simt prost cam… sunt de mult. Le-am făcut doar pentru că am avut niște prietene proaste care făceau din astea. Nu am nimic.” Asta mi-ai spus. Eu nu te-am crezut. Nu știu tu… Am insistat un pic ca să mă asigur că totul e ok. La final ți-am lăsat totuși numele meu, deși nu ai vrut. Te-am rugat să îmi scrii dacă simți nevoia să vorbești cu cineva. Ai spus că nu o să simți. Că nu o să îmi scrii. Totuși ai foaia cu numele meu…

De scris nu cred că îmi vei scrie. Însă poate că mă vei citi. De asta și acest articol. Vreau să îți spun că ești prețioasă. Că ai valoare în ochii lui Dumnezeu. Că indiferent de ce ți s-a întâmplat, te poți ridica. Poate că suferi atât de mult sentimental încât ai vrut să simți și durere fizică… Nu o să te ajute asta. Nu durerea fizică vindecă durerea inimii. Inima se vindecă la Dumnezeu. Cu timpul. Încet și sigur.

Nu te condamn. Nu am absolut nici un drept. Și nici nu te judec. Din contră, te îmbrățișez. Aș fi făcut asta, dacă aș fi simțit că mă vei lăsa. Ești un om, o fată, cu multe calități. Ai un potențial extraordinar! Poți face multe cu viața ta. E posibil ca acum să nu vezi luminița de la capătul tunelului. E posibil să ți se pară că suferința ta nu se va încheia niciodată. Fals. Orice furtună are un sfârșit! La un moment dat vei privi în urmă și te vei minuna de cât de puternică ești și de cum ai depășit totul!