Era iarnă. Afară ningea lin, iar luminițele caselor dădeau un farmec aparte locului. Într-o casă mare, frumoasă, era o petrecere: se sărbătorea venirea pe lume a unui copil frumos și blând. Zeci de oameni sunau la sonerie, intrau zgomotos, felicitau părinții, ofereau cadouri și se apucau de povești. Masa era plină cu bogate care mai de care, muzica din surdină era plăcută și caldă, râsetele musafirilor umpleau locul de viață.
Depănau cu toții amintiri despre copilăria lor, despre trecutul tumultos și cât de bine erau acum. Familia numeroasă era fericită: venirea pe lume a unui copil a fost ceea ce aveau nevoie pentru a reuni ceea ce era dezbinat. Un copil era tot ce și-au dorit. Speranța lor. Un viitor mai bun, mai strălucit. Puritatea, o dată intrată în casă, sperau să nu mai plece.
Se făcea tot mai târziu, iar afară era din ce în ce mai frig. Slab, în acompanient cu muzica, se auzea un plâns obosit. Era pruncul, lăsat într-o cameră la etaj, goală și pustie. Plângea de ceva vreme, însă nu era auzit de acei care… îl petreceau chiar pe el. Spre dimineață, copilașul a adormit, flămând, obosit și foarte trist. Toată noaptea a stat singur și nici măcar un singur membru al familiei nu a venit să verifice dacă este bine.
Ironic, nu-i așa? Tocmai sărbătoritul să fie ignorat și uitat, lăsat să plângă și să adoarmă înfometat…
Să avem grijă, dragilor, ca de aceste Sărbători, să nu uităm în tumultul petrecerii de personajul principal: pruncul Iisus. Nu există Sărbătoare fără Sărbătorit!
No comments