Au fost odată ca niciodată doi oameni care s-au găsit din greşeală. La început nu s-au recunoscut, deşi ar fi trebuit. Prea semănau unul cu altul. Aceeaşi ochi, acelaşi zâmbet, aceleaşi expresii faciale.

El, un încăpăţânat şi jumătate, trecut prin viaţă, glumeţ şi neîncrezător în iubire. Oamenii din jur îl considerau superficial, dar nu era. Îndrăgostit de cariera lui, ar fi făcut orice sacrificiu pentru ea. Nu lăsa pe nimeni să se apropie de el. Îşi spunea „sunt un leu”.

Ea, o căpoasă (aşa cum îi plăcea lui să-i spună), care credea din toată inima în iubire şi în sentimente. Visătoare, totuşi realistă. Însă nu putea să aibă încredere în nimeni ca să treacă dincolo de bariera pe care ea a pus-o. Nu credea în bărbaţi ca el.

El s-a decis că e ceva la ea ce nu poate uita. Zâmbetul. Şi şi-a promis că vrea să o facă să zâmbească în fiecare zi. Să-i dea motive. Nu a vrut nimic altceva, decât asta. Nu ştia de ce, dar simţea că ea e altfel.

Ea nu înţelegea de ce el vorbeşte cu ea. De ce insistă, când la uşa lui stăteau sute de fete dornice de atenţie. Ar fi putut să aibă pe oricine. De ce fix ea, mai ales că se purta şi un pic rece? Când ea a realizat că începe să se îndrăgostească de el, şi-a închis telefonul şi a fugit.

El a simţit. Un oricare alt bărbat ar fi renunţat. Însă el i-a scris în fiecare zi măcar câteva rânduri. Nu conta că nu-i răspundea, el a fost acolo, până când ea s-a întors. Iar ea, când a văzut mesajele scrise de el, a început să plângă. A fost primul bărbat pe care l-a respins, de care a fugit, şi care a rămas acolo şi a aşteptat-o. Atât de mult.

Şi nu era un oarecare. El… era cineva. Iar ea a descoperit sufletul lui. Un suflet atât de frumos, de curat şi de unic! Şi atunci a realizat că s-a îndrăgostit iremediabil. La fel şi el. S-au găsit.

Doi copii-adulţi care trăiau cea mai frumoasă poveste. El o ierta ori de câte ori ea devenea nesigură şi era pe picior de plecare. Ea îl ierta ori de câte ori el era impulsiv sau i se făcea frică şi devenea rece. Aveau un acord tacit amândoi. Ştiau că se iubesc.

Însă au apărut complicaţiile, iar lui i-a fost prea frică de ele. Aşa că a ales cariera în locul ei. I-a spus că asta îl împlineşte cel mai mult. Că toată viaţa asta şi-a dorit. Ea a plâns, a ridicat din umeri şi a plecat neputincioasă. În orice secundă l-ar fi primit înapoi.

El a încercat să se prefacă că nu s-a întâmplat nimic. Că viaţa poate continua ca şi înainte. S-a înşelat. Şi-a dat seama că ea a devenit mult prea importantă pentru el, dar nu era pregătit să renunţe la viaţa lui. Aşa că şi-a asumat alegerea şi a mers mai departe.

Ea s-a trezit singură, conştientă că a pierdut dragostea adevărată. A încercat să-i spună. Să-i deschidă ochii. Însă el nu mai era el. Se închisese în el. I-a spus că şi aşa el nu crede în poveşti de iubire, şi că tot ce-a fost, a fost numai un vis. Şi că s-a trezit.

Aşa că a trăit ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Deşi nu-şi găsea locul. Simţea că ceva lipseşte. Ştia ce, dar se minţea că nu e aşa. Ea a început să se pună din nou pe picioare, puţin câte puţin. A început să râdă iar, să creadă, să spere în viaţă.

El… a început să facă greşeli în carieră. Să scadă, în loc să crească. Şi toţi observau lucrul acesta. Atunci a înţeles că de fapt, ea era cea care îl motiva şi ambiţiona să fie atât de bun. Însă acum era prea târziu, credea el.

Acum ea urmăreşte cu amărăciune toată povestea asta. Şi-a promis că e tare, aşa că e fericită. Se mai gândeşte din când în când la el. Însă nu poate suporta gândul că el a rămas şi fără ea, şi cu o carieră care cam scârţâie.

Ea are pace. Ştie că a luptat până la capăt. Însă el, el oare ce are?

Fotografie preluată de pe www.deviantart.com