A fost o dată ca niciodată o prințesă care trăia într-un castel. Prințesa era pe norișori, iar castelul pe un munte înalt, unde puțină lume putea ajunge. Era, așadar, ferită de aproape orice rău. Viața era blândă și curată, camera inimii bine păzită de gardieni și mereu spunea în jur că o lume roz este posibilă. Zilnic cânta, zâmbea și împrăștia energie pozitivă. Era o prințesă. Avea o coroană, avea prieteni care o iubeau și oameni care îi doreau binele. Desigur, rareori mai treceau furtuni pe lângă castel, însă nu prea o afectau. Știa de ele, dar nu le simțea.

Însă a mai fost o dată ca niciodată o prințesă Xena. O războinică firavă, dar dură, cu un scut mai mare decât ea în mână. Părul nu îi era aproape niciodată aranjat perfect deoarece toate furtunile care treceau prin ea o lăsau uneori vraiște. Ea nu trăia într-un castel, ci într-o pădure deasă, fiind înconjurată de animale sălbatice, pregătite să o sfâșie. Iar pe lângă animale, mai erau și ceilalți locuitori ai pădurilor, care vânau cu inimă rece tot ce le apărea în cale. Xena privea viața direct în față, în realitatea ei crudă, și știa că în viață ori lupți, ori te dai învins.

Și eu am fost cândva o prințesă într-un castel. Nu era perfect castelul, nici tare mare, însă mă proteja de tot ce se afla în pădure. Auzisem de luptele din pădure, de mușcăturile animalelor, de ura oamenilor, de răceala din timpul nopții, însă niciodată nu le-am simțit deplin pe propria piele. Eram destul de bine păzită de zidurile mari și înalte, de oamenii dragi care îmi îndreptau coroana și mă sărutau pe frunte. Și din castel poți face lucruri bune, poți ajuta și poți încuraja. Însă pe toate le vezi de undeva din spatele unui zid de protecție, neînțelegând deplin dramele celor din afară.

Dar viața m-a transformat puțin câte puțin într-o prințesă Xena. Spun prințesă, deoarece tatăl meu e Rege! Spun Xena, deoarece am primit în mână arme și scut, și m-am văzut nevoită să lupt cu ele. Am fost împinsă deodată în pădurea rece și dură, fără prea multe instrucțiuni sau avertizări. Pur și simplu am deschis ochii și m-am trezit acolo. Acum, când viața te transformă dintr-o persoană pe norișori pufoși în una care trebuie să lupte pentru viață și moarte, ai două variante: să îți accepți noul destin sau să îl refuzi și zilnic să stai plângând pe-un mușchi de la trunchiul copacului, privind spre castelul în care cândva te aflai și te proteja de ploaie.

Uneori primești un drum în viață pe care trebuie să îți faci curaj să pășești și să îți iei inima în dinți. Rămâi cu același rang, o prințesă, însă nu mai ai același rol. Rolul ți se schimbă. Nu mai ai influența și admirația dintr-un castel, ci ai cicatrici, lupte și biruințe dintr-o pădure. Partea bună este că mulți oameni trăiesc în pădure și puțini in castele, tocmai de aceea dacă îți dorești să iubești în ei, să investești, să ajuți, trebuie să fii dispus să părăsești zidurile protectoare.

Viața e scurtă, rapidă și imprevizibilă. Nu pune întrebări, de cele mai multe ori nu oferă nici răspunsuri la momentul potrivit, însă cere socoteală. Fie că ai de stat pe un tron sau de alergat prin noroi, fiecare are rolul lui.

M-am bucurat mult de perioada cât am locuit într-un castel și am putut privi de la căldură. Însă acum, trăind în mijlocul pădurii și purtându-mi armele grele, realizez că altfel pot privi viața. E ca și cum ți se iau niște perdele de pe ochi și poți înțelege tot ce nu se spune. Poți înțelege strigătele mute și inimile tăcute.

Imagine preluată de pe: http://www.withanaccent.com/2015/07/22/xena-warrior-princess-reboot-nbc-thr/