Sunt stări de spirit pe care nu le poţi descrie. Care te consumă. Care au intrat în interiorul tău, ca un hoţ noaptea, şi te-ai trezit că… sunt acolo. Stări cărora ai încercat să nu le dai importanţă aşa de mare. Ai încercat, ca de obicei, să pleci mai departe cu capul ridicat. Până când, într-o noapte, ai realizat că te cocoşezi de greutatea lor. Ai încercat să-i spui singurului om care te poate înţelege. Ţi-a spus să nu te complici… Ce nu ştia el, era că tu deja te-ai complicat.
Când cineva îţi strigă în faţă, cu săgeţi în priviri, că nu eşti nimic altceva decât o străină, şi simţi că lacrimile îţi îneacă inima.
Când cineva drag se zbate în agonie şi nu te lasă nici măcar să-l ajuţi, sau măcar… să-l asculţi.
Când cineva află că are cancer, şi e mai tânără cu doi ani decât tine. Înghiţi în sec şi încerci să-ţi vezi mai departe de viaţă. Nu poţi… simţi că în pofida tuturor durerilor, încă eşti prea binecuvântată.
Când cineva te sună plângând că i s-a destrămat viaţa.
Când tu încerci să culegi piesele de puzzle rămase şi să refaci peisajul, cu optimism că locurile goale se vor astupa.
Când ceilalţi îşi văd mai departe de drum, pentru că, până la urmă, fiecare are luptele lui.
Când ceilalţi trec nepăsători şi grăbiţi, alergând după ceva ce este egal cu zero în viaţa de apoi.
Când tu simţi că dacă nu vorbeşti cu cineva, te sufoci. Şi nu e nimeni. Şi înghiţi golurile de aer, cuvintele nerostite şi mergi tot înainte, încurajându-te că… mai ai un pic.
Ne place să ni se amintească că viaţa e frumoasă. Că suntem oameni buni. Doar că, uneori, trebuie să ni se readucă aminte şi de dedesubturile pe care încercăm să le îndesăm sub covor. Dacă nu… putrezesc.
Putem să mergem în viaţă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi să nu ne învăţăm lecţiile. Nici a doua oară, nici a treia oară. Putem să uităm privirea tristă şi acel „nu am crezut că poate să doară aşa mult suferinţa” spus de cineva, şi să ne construim imperiul nostru în care totul e bine.
Există aşa multă ceaţă pentru că ne-am păcălit inimile că nu vedem ce ne doare. Poate că n-am văzut, dar am simţit.
Mi-aş opri lacrimile să curgă, dar le las… poate că numai ele mai pot aduce puţină claritate în viaţa noastră înceţoşată.
Fotografie realizată de: The Storyalist
5 Comments
Marin
ian. 22, 2015
Alina
ian. 31, 2015
sufletdefluturas
ian. 27, 2015
Alina
ian. 31, 2015
sufletdefluturas
feb. 01, 2015