Există o realitatea care m-a izbit de mai bine de două-trei săptămâni, de când a murit la 23 de ani un verișor de al meu, din cauza drogurilor. O realitate pe care am păstrat-o pentru mine și pe care nu am avut curajul sau îndrăzneala să o pronunț. O realitate care m-a durut și care ar trebui să vă doară.
Noi suntem în cea mai mare parte vinovați pentru cei care se pierd. Noi, cei care ne batem cu pumnul în piept și afirmăm că suntem creștini autentici și practicanți. Noi, cei care nu stăm pe gânduri atunci când vine vorba de a arăta cu degetul și a acuza pe cineva. Noi, cei care ne grăbim să emitem judecata, să dăm verdictul și să trimitem în iad.
Nu știu cum nu ne e rușine să stăm confortabil pe băncile bisericii, să ne liniștim conștiința mergând o dată pe săptămână la biserică, ca mai apoi să ne urcăm pe scaunul sfințeniei noastre, și să judecăm trecutul cuiva. Oare Dumnezeu ne-a judecat nouă trecutul? Nouă, niște egoiști, răutăcioși, răi la inimă și grabnici la mânie? Nouă, care nu avem nici măcar bunul simț să ne ținem gura, darămite să ne mai și rugăm pentru celălalt?
Ne-am format o cultură și ne-am obișnuit atât de bine să îi nenorocim pe cei care s-au rătăcit, încât dacă ar fi după noi, am arunca la coșul de gunoi al societății pe primul care are curajul să își arate păcatele pe față. În mentalitatea noastră și după modul nostru de gândire, nu există pocăință. Da, mai citiți o dată. Ne comportăm ca și cum nu există pocăință și salvarea lui Dumnezeu. Fix asta facem. Dacă, prin absurd, are curajul să vină vre-un păcătos de ăsta pe care noi nu dăm doi bani, în biserica noastră, avem noi grijă să ne uităm urât la el. Și fix. Și poate să-i și spunem câteva. Cum a îndrăznit să vină un bolnav în spital? Pentru că asta ar trebui să fie biserica. Un spital pentru bolnavi. Un loc de liniște și pace. Siguranță.
Însă nu. Noi am transformat-o într-o clădire în care să ne etalăm noi sfințenia și cât de credincioși suntem noi. Am transformat acest lăcaș sfânt într-o glumă în care jucăm teatru și nu îi mai primim pe cei pe care poate că ar trebui să-i luăm în brațe. Avem noi grijă ca celui pierdut să-i mai dăm de câteva ori în cap ca să fim siguri că nu mai respiră. Nu vrem păcătoșii lângă noi. Nu-i vrem!
Data viitoare, să nu vină la mine nimeni să-mi spună cine ajunge în iad și cine nu. Data viitoare, când o să aduc pe cineva care are nevoie de Dumnezeu și tu o să te uiți chiorâș, o să-ți arăt obrazul.
Pentru că dacă am fi ocupați cu lucrul pentru Dumnezeu, nu am avea timp noi să analizăm pe fiecare în parte. Dacă am fi în misiune, pe câmpul de luptă pentru suflete, n-am mai râde noi de păcătoși, i-am îmbrățișa și-am plânge cu ei.
Știți de ce nu mai sunt așa de multe reabilitări? Știi de ce îi este greu lui Dumnezeu să își îndeplinească lucrarea? Pentru că tu te chinui să stai cât mai în față, să arăți cât mai sfânt și să-i spui altuia ce puține șanse are să o ia de la ZERO.
Și dacă noi stăm în picioare, stăm pentru că Dumnezeu e prea bun. Doar de asta. Să nu vii să-mi vorbești de iubire. Să vii să simt iubirea.
10 Comments
ela
dec. 15, 2015
Cristian
dec. 15, 2015
Alina Ilioi
dec. 15, 2015
noname
dec. 15, 2015
Alina Ilioi
dec. 15, 2015
Cristian
dec. 16, 2015
Evelina
dec. 16, 2015
noname
dec. 16, 2015
adrianazele
dec. 25, 2015
Alin
ian. 05, 2016