Astăzi am trecut pe lângă o maşină de salvare, care staţiona şi avea uşile deschise. În noaptea întunecată, auzeam glasul puternic al medicului: „Respiră! Respiră!!”. M-am îngrozit. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi fost dacă aş fi eu acolo, în acea maşină. Sau familia mea. Nici nu am vrut să mă gândesc…Şi totuşi.

Viaţa este atât de scurtă. Parcă mai astăzi eram nişte copii care alergam fericiţi de colo-colo, ca acum să ne uităm la noi şi să descoperim că suntem adulţi în toată firea. Parcă mai ieri ne jucam cu picioruşele mici şi dolofane prin nisip, ca acum să alergăm istoviţi dintr-o parte în alta. Ne punem să dorim, neavând certitudinea că a doua zi ne vom mai trezi. Şi totuşi…continuăm să trăim atât de ciudat. Continuăm să alergăm după oameni care ne resping, fără să realizăm că viaţa este atât de scurtă şi că ar trebui să îmbrăţişăm oamenii care au fost mereu alături de noi.  Tânjim după lucruri măreţe, după case mari, maşini luxoase şi bani mulţi…pe când am putea pur şi simplu să ne bucurăm de cerul albastru, de acoperişul de deasupra capului, de picioarele care ne poartă pe străzi şi de banii care ne ajută să cumpărăm de mâncare.

Încearcă să te bucuri dragul meu de viaţă acum, nu atunci când eşti într-o maşină de salvare, pe o targă şi medicul strigă: „Respiră, respiră!”

Imagine preluată de pe: www.amorfm.mx