Suntem o generație mult prea ocupată cu nimic. Cu strângerea comorilor. Cu ridicatul caselor. Cu construirea imaginii. Cu simularea fericirii. Cu păstrarea aparențelor. Cu învingerea competiției.

Un nimic în care pierdem totul. Mult prea ocupați ca să facem bani, ajungem să pierdem familii. Mult prea dornici să fim constant fericiți, alunecăm în depresie. Concentrați ca să arătăm cât mai bine în ochii lumii, ajungem să nu ne mai putem privi pe noi înșine în oglindă. Flămânzi ca să fim iubiți de toți, uităm de exact acea persoană care ar trebui să ne iubească cel mai mult: propria persoană. Dornici să oferim un viitor mai bun copiilor noștri, le oferim un prezent absent.

Alergăm, alergăm, alergăm până când cădem și nu ne mai putem ridica. Sau ne ridicăm cu mare greu. Apoi o luăm de la capăt, învățându-ne mult prea greu lecțiile care se încăpățâneze să se repete până ne prindem și noi de ele…

”Poți să ai totul fără să ai nimic” ne repetăm ca să părem smeriți și conectați la viață, însă trăim contrariul: risipim totul ca să avem nimic… Risipim relații pentru a avea conecții. Pile. Legături. Ignorăm momentele cheie ale vieții pentru că suntem mult prea ocupați ca să construim alte momente.

Să ne oprim. Totul are o balanță în viață. Există un revers al medaliei. Ce sacrifici pentru a câștiga ce dorești? Merită? Nu e un preț prea scump?