Să nu-i laşi niciodată pe oameni cu întrebări. Nu cu privire la tine. Dacă îi iubeşti, de ce ai plecat, dacă i-ai iertat, dacă te vei întoarce… Întrebările le vor mânca din suflet, iar tu vei da socoteală de bucăţile de suflet lipsă.

Lasă-i pe oameni în claritate. Nu le înconjura viaţa cu ceaţă, că şi aşa e destul de întuneric pe culoarul vieţii. Înainte să pleci, dacă alegi să faci asta, eşti dator cu o explicaţie. Nu ieşi ca vijelia, fără ca măcar să-ţi iei „la revedere” şi să spui de ce pleci.

Dacă ai încetat să mai iubeşti, găseşte motivul. Apoi spune-i-l şi persoanei în cauză, ca să nu se trezească peste noapte fără de iubirea ta. Să se acuze în fiecare noapte. Să născocească motive închipuite care te-ar fi putut determina să iubeşti mai puţin.

Nu-i lăsa pe oameni să se acuze de lucrurile asupra cărora nu au avut control, doar pentru că tu eşti prea laş să stai în faţa lor.

Fantomele pe care le laşi să-i bântuie după plecare ta, o să se întoarcă, la un moment dat, spre tine.

Tu începi să devii responsabil pentru omul căruia i te-ai adresat cu mai mult decât un „bună”. Fă-ţi partea… Aşa cum ai avut timp să povesteşti ore în şir în timpul îndrăgostelii, fă-ţi timp măcar o oră să povesteşti după îndrăgosteală.

Altfel, nu eşti decât un ticălos care amărăşte viaţa celorlalţi. Un intrus care-a aruncat un gunoi acolo unde ar fi trebuit să cureţe. Măcar ai demnitatea să cureţi murdăria făcută de tine, pentru că sufletele trebuie să fie curate, nu pătate de oameni ca tine, prea laşi sau leneşi să răspundă întrebărilor provocate chiar de ei.

Foto: deviantart.com