Uneori, odată cu iarna vine şi sezonul inimilor amorţite. A inimilor obosite, suflete epuizate de atâta luptă şi greutăţi. Şi când privim în jur la răceala de afară care ne înconjoară, la gheaţa pe care alunecăm, avem tendinţa să ne lăsăm purtaţi odată cu anotimpul.
E mai simplu să nu simţi nimic, ar spune unii. Să fii nepăsător, să nu ai sentimente şi să treci prin viaţă fără nici un fel de emoţie. Aşa gândim toţi uneori. Numai că… nu cred că e cea mai bună gândire. Poate că e mai simplu, poate că totul devine mai uşor, dar nu e mai frumos. Cum poate fi frumos nimicul? Cum poate fi frumos ceva ce nu te mişcă? Nu vreau să spun că suferinţa e frumoasă, ci că e… umană. E mult mai uman să iubeşti sau să suferi, decât să priveşti impasibil la o scenă care ar trebui în mod normal să-ţi aducă lacrimi în ochi. Da, oamenilor cărora le plac lucrurile uşoare, care vor să simplifice tot, pot încerca să nu mai simtă, pentru că dacă te forţezi, poţi ajunge să fii indiferent. Nu ştiu dacă total, dar poţi. Şi uneori pare alegerea perfectă. Chiar pare alegerea recomandată, ca după ce pierzi pe cineva drag, să te străduieşti să opreşti acea durere care îţi macină sufletul. Dar… dacă atunci când opreşti acea durere, nu mai poţi porni sentimentele niciodată? Dacă nu mai poţi iubi? Vrei să plăteşti acest preţ? Să nu mai suferi, dar nici să nu mai poţi iubi? Vrei asta? Eu una nu. Deşi e greu, vreau să primesc sentimentele care mi se oferă. Unele dor, altele aduc fericire. Dar măcar ştiu că sunt umană. Măcar ştiu că am trecut prin ele.
Iarna e frumoasă. Mie îmi place iarna. Dar numai pentru o perioadă. Mai apoi, îmi doresc din nou căldură. Îmi place când zăpada se topeşte şi totul redevine la viaţă. Asta se întâmplă în natură, dar oare aşa e şi în sufletul tău? Să nu ne amorţim inimile odată cu iarna… să nu facem asta.
Imagine preluată de pe: www.devinatart.com
2 Comments
Cristian
dec. 27, 2011
Mihai
dec. 28, 2011