Se spune că uitarea e o binecuvântare sau un blestem. Câteodată poate fi de-amândouă. După ce trece o vreme, noi oamenii avem tendința de a diminua importanța celor întâmplate în trecut. E și normal, nu mai sunt implicate emoțiile atât de mult, ci doar amintirile.

Însă voi să nu uitați. Să nu uitați ce-ați simțit în acele clipe în care ați aflat de moartea celor dragi. Să nu uitați imaginile care nu vă lasă să dormiți noaptea. Să nu uitați că alții nici măcar nu vor să se gândească.

Nu uitați neputința pe care ați simțit-o. Că ați fi vrut să faceți ceva, și tot ce ați putut face pentru moment a fost să strângeți din dinți și să înghițiți în sec cu lacrimile pe față. Revolta. Dorința de a cere cuiva socoteală pentru treaba prost făcută. Nu mai putem să pictăm pe pânze goale cu vopsea transparentă. Tabloul trebuie să înceapă să se contureze.

Noi, cei tineri în mod special, am fost treziți la realitate. Am fost scuturați cam puternic, ce e drept. Poate pentru că somnul ne era prea adânc. Să nu adormim înapoi. E mai ușor, mai simplu. mai comod de dormit. Însă cel care stă treaz, poate schimba lucururi. Poate repara găurile din stradă, lăsate de alții.

Să nu uitați! Vă rog eu, de fiecare dată când vă uitați în ochii cuiva, să vă aduceți aminte! De durere, de suferință, de deznădejde, de neputință. Lăsați aceste sentimente să scormonească în voi, ca să vă facă oameni mai buni, să vă modeleze în stâlpi ai societății, nu în pioni…

Nu uitați!