Am revenit din Bârlad. Nu, nu cu mâna goală. Am revenit cu inima plină și mâna strânsă de poala hainei lui Dumnezeu. Har. Asta e tot ce îmi vine pe buze când vorbesc de experiența de acolo. V-am promis că o să vă povestesc și vouă.

Am să încep cu Sandocan. Are 13 ani, un băiat care la prima vedere pare năstrușnic și-ți vine să spui că o să creeze probleme. Asta dacă te grăbești să judeci, așa cum fac eu uneori, și cum am făcut cu el, Dumnezeu să mă ierte. Am aflat că familie nu prea mai are. L-au lăsat de capul lui, când au decis să-și vadă fiecare de drumul propriu. Nu s-au uitat mai deloc în urmă, să vadă că au lăsat în pragul casei fără ușă un băiat cu ochii în lacrimi. Au vrut să plece, așa că au plecat. ”Băiatul orfan” așa-l știe un sat întreg. Orfan, dar cu părinți care trăiesc, dar sunt morți. Știți voi ce spun. Sandocan al nimănui, care nu doarme în casă pentru că noaptea e întuneric și nu are electricitate și îi este frică. Nu de ce-ar putea să-i facă oamenii, ci de… nevăzut.

Sandocan a scris o poezie, adică a dictat o poezie, pentru că de scris…. scrie un pic cam greu. Când am auzit-o noi, am plâns. Când a auzit-o și el citită de noi, a plâns și mai tare.

”Eu sunt un băiat.

Aș vrea să știu când a înviat Iisus.

Aud ce-mi spune Dumnezeu.

Văd o bancă.

Vreau să am copii.

Eu sunt bine…

Mă prefac că sunt fericit.

Simt îngrijorare…

Ating pe cineva.

Mă îngrijorează că nu am părinți.

Plâng când merg și mă joc și după aia îmi amintesc cum mă jucam cu părinții mei…

Știu să mă joc.

Spun mamei mele să nu plece.

Visez că se ceartă mama cu tata și pe mine mă lasă nimănui.

Mă străduiesc să fac o casă.

Sper să se întoarcă părinții mei…

Eu sunt trist.”

Aceasta e poezia ta, Sandocane, care sper să devină virală! Știi de ce? Pentru că, deși nu ai internet, sper din toată inima ca atunci când te vede lumea prin sat, să-ți zâmbească a încurajare și să-ți spună că nu ești al nimănui, ci al nostru, al tuturor!