Priviri aţintite asupra mea pe măsură ce intru în cameră. Sunt măsurată din cap până în picioare şi atât. Nimeni nu spune nimic. Parcă de când lucrez din nou în televiziune, le e frică să nu spună ceva greşit. Mie totuşi mi-s dragi. Îmi sunt dragi pentru că citesc în privirile lor nehotărâre. Ar vrea şi parcă nu ar vrea să spună ceva. Le zâmbesc şi îi salut prieteneşte. Sunt în vizită. Depănăm amintiri, apoi mă roagă să le pun pe internet emisiunea „Sănătate la 4 ace”. Bunica strigă la nepoţi în timp ce se uită „Tăceţi mă, nu vedeţi că nu aud?”. Zâmbesc cu drag şi plec spre casă. A doua zi, care mai de care îmi povestesc tot felul de întâmplări. „Hai şi fă un reportaj Alina despre asta” îmi sugerează cineva. Părinţii mei, în glumă, îmi spun şi ei mereu „fă un reportaj”, atunci când ceva nu este cum trebuie sau merită spus.

   Azi am mers în vizită la bătrânica mea. Ea este o femeie simplă, inteligentă şi are 82 de ani. Mai în glumă, mai în serios, ne numim prietene. S-a bucurat mult când m-a văzut lângă patul ei, pentru că nu se aştepta. Credea că sunt în Cluj. Am depănat şi cu ea amintiri, i-am povestit noutăţile în timp ce mă strângea puternic de mână. Apoi, auzind că fac o emisiune medicală, a început să-mi pună întrebări în legătură cu sănătatea ei. Mai mult, mi-a arătat operaţia şi m-a întrebat ce părere am de ea. Amuzant, atunci m-am simţit un mic medic. Mă pregătesc de plecare, se uită cu ochii mari la mine şi-mi spune slab „tu Alina să nu mă uiţi niciodată. Auzi?”.

   Realizez că timpul a trecut repede, că peste o zi mă reîntorc în Cluj şi că lucrurile vor intra pe făgaşul normal: lucru, facultate, proiecte. Săptămâna aceasta am fost trezită ca dintr-un somn adânc. Am descoperit şi că televiziunea din nou a intrat în viaţa mea într-un mod furtunos, că timpul petrecut alături de persoanele dragi se scurge mai repede şi că o inimă poate fi încălzită la vatra familiei. Hristos a înviat!