Mă trezesc în miez de noapte, în faţa unei foi albe şi cu inima frământânu-se. Mă trezesc şi mă plimb dintr-o parte în alta, privesc pe fereastră la lună, după care mă întorc din nou în pat. Mă trezesc şi scriu. Scriu. Şi scriu cu aşa o grabă, de parcă cineva m-ar putea prinde din spate şi m-ar putea opri. De parcă cineva ar sta deasupra mea şi ar măsura literele pe care le aştern.
De mică, citeam cărţi peste cărţi. Mă ascundeam în orice colţ liber pentru a nu mă găsi nimeni şi a nu-mi spulbera acel loc magic. Dimineaţa, luam o carte în mână, o mângâiam şi deschideam prima pagină cu răsuflarea tăiată. Aşteptam să văd de această dată în ce lume voi intra. Iar când venea timpul să mănânc, nu îmi era foame. Nu îmi era foame pentru că sufletul meu deja se hrănea. Noaptea, o, noaptea… citeam la lumina veiozei şi tresăream la orice pas pe care-l auzeam pentru că ştiam că urma să fiu certată pentru că nu dorm la o oră atât de târzie. Dar ei nu înţeleau. Nu înţelegeau că nu puteam dormi atâta timp cât erau atâtea cărţi necitite pe raftul bibliotecii noastre. De la Creangă am alergat la Eminescu, de la Eminescu la Sadoveanu, la Anna Sewell, la Emily Bronte, Dostoievski, Jane Austen, Bacovia şi alţi scriitori. De toţi m-am îndrăgostit pe rând, i-am îmbrăţişat şi le-am citit cu foame fiecare cuvânt. Timpul trecea, unii copii nu înţelegeau de ce prefer să stau să citesc o carte în loc să ies afară la joacă. Şi uite aşa, an după an, tot mai flămândă simţeam că există ceva mai mult. Că undeva acolo e o comoară pe care eu nu am găsit-o încă. Simţeam că sunt neînţelească, că nu mă pot exprima şi că oamenii nu ştiu cine sunt eu. Nici măcar unul. Nici măcar familia mea. Până când, m-am aşezat la masă şi în schimb să deschid o carte ca să o citesc, am luat pixul în mână şi mi-am scris singură o poveste. Am scris singură ce îmi doream să citesc. M-am simţit de parcă am deschis cutia Pandorei. Alergam dintr-o parte în alta pentru a descoperi lucruri noi despre care aş mai putea să scriu. Când am îndrăznit să arăt primul meu text cuiva şi pe chipul acestei persoane au curs lacrimi, inima mi-a tresăltat. Mi-am găsit menirea.
Şi acum, de fiecare dată când scriu, încerc să-mi imaginez faţa celui care citeşte. Încerc să-mi imaginez dacă râde o dată cu mine şi dacă plânge atunci când plâng şi eu. Şi dacă textul meu nu trezeşte nici un fel de sentiment, mă întorc dezamăgită şi încep să scriu şi mai mult. Şi parcă nici acum, multă lume nu înţelege. Nu mă consider omul literelor. Nici pe departe. Sunt alţii care pot lua această denumire cu mult mai multă demnitate. De asta, scumpul meu, când mă întrebi cine sunt, îţi spun cu un zâmbet simplu să mă citeşti. Citeşte-mă pentru că acolo mă găseşti. Acolo sunt eu. Aici. Printre rânduri. De ce am scris acum? Nici eu nu ştiu. Nu am scris pentru că am vrut să vorbesc de mine, ci pentru că este o taină, o taină pe care trebuie să o spun. Nu am pretenţia să fiu numită scriitoare. Am dorinţa să fiu numită om. Nu pot să tac. Scrie şi citeşte! Citeşte şi scrie! Simte! Nu permite lumii să te închidă într-o cochilie. Locul tău nu e acolo! Locul tău e afară, printre simţăminte.
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
11 Comments
Paul
dec. 06, 2011
Alina Ilioi
dec. 07, 2011
Mirela
dec. 06, 2011
Alina Ilioi
dec. 07, 2011
Adina
dec. 09, 2011
Alina Ilioi
dec. 09, 2011
Andreea
dec. 12, 2011
fata care aduce ploaia
ian. 09, 2012
Alina Ilioi
ian. 10, 2012
Robert
apr. 11, 2012
Alina
apr. 16, 2012