Azi mi-a scris cineva că nu eşti bine… şi că ar trebui să fac ceva ca să fii. Ciudat, chiar şi după atâta timp, alţii încă mă consideră sinonimul fericirii tale.

Nu vreau să deschid cutia Pandorei, pentru că ne-am chinuit amândoi să o închidem bine şi să o sigilăm. Însă uiţi că atât eu, cât şi tu, am făcut câte o promisiune: că o să fim fericiţi şi bine. Mi-ai spus cândva că ai nevoie să ştii că sunt bine, ca să poţi trăi fără să ştii că m-ai distrus. Ţi-am zâmbit, mi-am înghiţit lacrimile, şi am făcut pe viteaza. Am ştiut că în timp voi fi bine, aşa că te-am minţit că deja sunt bine.

Astăzi îţi spun acelaşi lucru: am nevoie să ştiu că eşti bine, ca să pot trăi fără să ştiu că te-am distrus. Încă şi acum îmi amintesc când erai trist şi te-am întrebat ce pot să fac ca să te văd zâmbind, iar tu mi-ai răspuns că e suficient că m-am născut şi că te zăpăcesc zi de zi.

Iată că acum nu te mai zăpăcesc, însă mă simt datoare să am grijă de persoanele care m-au iubit şi pe care le-am iubit. Într-un anumit fel, mă simt responsabilă pentru viaţa ta, pentru că am trecut prin ea, şi vreau să cred că am lăsat în ea destule resurse din care să trăieşti frumos şi să iei decizii înţelepte.

Nu mă fă să mă întristez, văzând cum dai cu piciorul la tot ce ai construit până acum. Fii bărbat, fii tare, ridică-te de unde ai căzut şi arată-mi că eşti războinicul acela de care m-am îndrăgostit eu până peste cap, de era să-mi pierd şi capul!

Dacă nu mai sunt în viaţa ta, asta nu înseamnă că nu mai poţi fi la fel de bun, de curajos, de inimos, de zâmbitor. Nu doar eu, dragul meu, am fost sursa acestor lucruri, ci eu nu am făcut decât să îţi arăt ţie că ai aceste calităţi, şi te-am ajutat să le şlefuieşti, să ţi le însuşeşti. Continuă să le dezvolţi, nu le ucide!

Îţi mai aduci aminte când ţi-am spus că dacă las în tine o părticică din Dumnezeu, merg mai departe prin viaţă împăcată? Uite, povestea noastră a murit prea devreme. De fapt, nici nu trebuia să moară. Dar aşa a fost să fie, iar acum trebuie să trăim cu deciziile pe care le-am luat fiecare din noi.

Însă nu vreau să plec capul niciodată, ştiind că în trecut a fost inima ta la mine. Vreau să fiu mândră! Mândră de cine eşti, mândră de inima ta frumoasă, mândră de omul pe care-l reprezinţi în societate. Vreau să mă pot uita la cine eşti, şi să spun cu admiraţie: „El este omul pe care l-am iubit până la Cer şi înapoi. Da, aşa e, aveţi dreptate, am ales bine. E un om minunat! Uitaţi ce suflet are!”. Te rog, permite-mi să pot spune cuvintele astea.

Vreau să te uiţi la tine, şi să îţi aduci aminte ce fel de om eşti. Omul pe care mie mi l-ai arătat. Omul pe care eu l-am cunoscut, şi e unic. Ştiu, pe cât de mult ne-am iubit, pe atât de tare ne-am rănit reciproc. Îmi cer iertare. Dar măcar ştim amândoi că sunt răni făcute din prea multă dragoste, şi ne vom privi mereu cicatricile cu un zâmbet pe buze care o să ne aducă aminte unul de altul.

Acum, hai, sus! Să nu mai aud de la nimeni că-ţi distrugi viaţa! Hai să trăim frumos, ca să ştim că sacrificiile pe care le-am făcut au meritat. Da? Te rog! Măcar atât merită sfârşitul nostru de poveste… alte începuturi de poveste cu final fericit.

Ca final îţi las melodia pe care tu mi-ai lăsat-o ultima oară, şi-ai spus că cineva ţi-a citit în suflet şi-a scris-o.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com