Eu sunt o persoană care are aşteptări mari de la cei din jurul ei. Îmi place să cred că oamenii sunt buni şi că se luptă să facă bine. De multe ori mi s-a zis că voi avea de suferit dacă voi continua aşa. Persoane dragi mi-au spus că mă voi arde. Şi am făcut-o. De multe ori. Am avut aşteptări mult prea mari, de la persoane pe care le-am supraestimat. Dar aşa mi-a plăcut mie. Să cred în ei, în inocenţa lor, în bunătatea lor şi în bunele lor intenţii. Ce legătură are aceasta cu câinii? Ei bine, de câteva ori am tot spus: îmi este frică de persoanele tăcute, de persoanele care sunt prea calme. De ce? Pentru că mereu au scos o parte întunecată din ele care m-a lăsat mască. Eu sunt o persoană vorbăreaţă şi sinceră. Uneori poate prea sinceră şi directă. Dar prefer aşa decât să mă ascund după deget şi să adun în mine. Cert este că, noi, persoanele directe suntem mereu catalogaţi drept „răi, egoişti, răutăcioşi, etc”. Persoanele calme în schimb, sunt catalogate drept „inocente, inofensive, etc”. Nu ştiu dacă zicala „câinii care latră, nu muşcă” e valabilă la câini dar ştiu sigur, pe propria piele că la oameni este valabilă. Da, câinii care latră nu muşcă. În majoritatea situaţiilor. Există excepţii desigur. Dar…am întâlnit oameni vorbăreţi şi direcţi care mi-au spus în faţă ce au avut de spus şi s-a terminat „cearta”. Dar oamenii calmi şi tăcuţi, am observat cum au măcinat, au adunat în ei şi apoi au răbufnit. Şi au răbufnit aşa de urât încât s-au transformat la faţă şi au făcut lucruri oribile. Şi totuşi eu am continuat să am aşteptări mari de la oameni. Cred că suntem mai buni decât lăsăm să se vadă. Cred şi sper că avem intenţii bune şi nu suntem atât de egoişti. Numai că am devenit reticentă în privinţa oamenilor prea calmi. Nu mă acuzaţi…nu vreau să merg pe premiza că dacă un câine mă muşcă, toţi ceilalţi sunt răi. Doar că…am realizat că lacurile calme te înghit cel mai adânc.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com