Atenție, acesta s-ar putea să fie unul dintre cele mai sincere texte, scrise de mine, pe care le-ai citit vreodată!

”Zâmbește, nimănui nu-i place un om trist”. Poate de asta și afișăm perfecțiunea în online. Poate de asta ne străduim care mai de care să părem împliniți, de succes și fericiți. Mai ales fericiți. ”Uite ce geacă nouă mi-am luat! Deci am o zi bună!”, ”Uite ce flori am primit, uite unde mă duc, uite ce mașină am și uite ce oameni am în jurul meu.” Totul pare un strigăt care spune ”Uite, sunt fericit!”.

”Nu mai scrie despre moarte, îți alungi urmăritorii”, ”nu mai zi că ești tristă, nimeni nu o să te mai cheme nicăieri”. Pe alocuri, e adevărat. Fugim de ceea ce simțim că nu putem gestiona. Băgăm sub covor, apăsăm pe X, dăm scroll. Nu avem nevoie de alte triggere care să ne aducă aminte de ceea ce nu vrem să ne aducă aminte. În momentul în care m-am vulnerabilizat în fața unor oameni, telefonul a sunat mai rar. Mesajele au încetat să curgă. După moartea tatălui, eram privită cu rezervă: „dacă îi spun ceva nepotrivit?” așa că mai bine nu mi se spunea nimic. Erau zile când aș fi dat orice să mă îmbrățișeze un om, să simt că pot să plâng până mă frâng, mă descompun și apoi iar mă recompun. Dar nu am avut timp pentru astea, pentru că a trebuit să mă adun repede. Munca mă aștepta. Oamenii care voiau să mă vadă cu zâmbetul pe buze mă așteptau. Așteptările altora mă așteptau.

Credeam despre mine că sunt o rebelă, că nu-mi pasă ce spune lumea și că trăiesc autentic și real. Până când m-a lovit gândul și ideea, mai ceva ca un tir, că de asta eu am început să scriu tot mai rar: pentru că eu fără inimă nu pot scrie, iar inima mea voia să spună lucruri pe care cei din jur poate că nu le-ar fi putut digera. Așa că am închis laptopul, am pus penița în cui și am spus că nu am inspirație. ”Sunt prea ocupată” mă scuzam față de mine însămi. În sinea mea, totuși, știam că dacă vreau, pot.

Uite, chiar acum am fost întreruptă de un telefon. Am răspuns, la capătul celălalt era cineva care voia să mă invite la un eveniment ”40+”. Când i-am spus că e eroare în sistem și că am abia 33 de ani, mi-a închis telefonul în nas de parcă ar fi vorbit cu un robot. Nu mai eram utilă. Nu eram în target.

Să ne întoarcem la ale noastre. De ce îți scriu ție toate astea? De ce mă vulnerabilizez așa, deși nu se cade? Pentru că sunt convinsă că ce simt eu, mai simt și alții cel puțin 100. Poate mii. Poate sute de mii. Poate atâția au senzația că trebuie să fie puternici, că trebuie să trăiască anumite stări cum le dictează societatea, încât se conformează așa cum se conformează cineva care a renunțat la ideea că poate fi un om liber.

Sunt tristă. Profund de tristă. Tristă căci nu mai înțeleg societatea, tristă căci uneori nu mă mai înțeleg nici pe mine și tristă că am voie să fiu tristă. Îmi dau voie. La fel cum îmi dau voie să spun că sunt și fericită, căci știu că și tristețea asta e în controlul lui Dumnezeu. Da, deseori mă gândesc la Ilie, cel care a fugit în pustie pentru a fi singur. Dumnezeu nu l-a trezit cu tunete și cu fulgere: ”Tu nu ai voie să te simți așa!!”. Nu, nu. I-a trimis mâncare și apă, l-a lăsat să doarmă și îl trezea doar pentru a mânca. Uneori avem nevoie să fim lăsați să simțim ce simțim.

Ieri, din mulțimea gândurilor, am zgâriat mașina de altă mașină. Inexplicabil. În timp ce semnam amiabila, s-a uitat doamna la mine și mi-a spus: ”Sunt doar niște fiare. Bine că suntem noi bine”. Și așa este. Ne-am legat inima de fiare, de construcții, de job-uri, de titluri, de alți oameni. Apoi ne șifonăm și trebuie să semnăm o amiabilă, câteodată să ne recunoaștem vina, alteori să acceptăm și să iertăm că a fost vina celeilalte persoane.

Eu azi semnez amiabilă și cu viața. M-am accidentat, dar am fost și accidentată. Voi sta în reparații atât cât e necesar, voi umbla cu zgârieturile la vedere până când le pot vindeca sănătos și curat. În rest, cui nu-i place ce a citit să scrie acolo la reclamații, poate cândva voi citi. Dar nu azi.