Am cunoscut prea mulţi oameni care o dată cu trecerea timpului s-au schimbat ridicol de mult. Am auzit şi promisiuni, şi cuvinte bune însoţite de făgăduinţe, ba chiar şi asigurarea loialităţii pe-o perioadă nelimitată de timp. Cu timpul, toate acestea s-au evaporat şi nu a rămas în urmă decât fum. Fum şi un nimic.

     Aş scrie despre tine, despre voi, despre ei şi despre noi. Numai că acum nu prea mai pot scrie, pentru că simt cum ochii judecătorilor însetaţi de sânge sunt aţintiţi asupra-mi. Am crezut că dacă vă las să-mi cunoaşteţi cum e sufletul, fără nici un ascunziş, doar transparenţă, îl veţi cruţa. Nu a fost aşa, din contră. Aţi căutat să-l înăbuşiţi. Pentru voi nu a fost şi nu este comod ca cineva să spună cu voce tare ce gândiţi. Preferaţi laşitatea şi comoditatea gândurilor ascunse.

   Acum tac. Nu, să nu vă gândiţi că fac aceasta pentru voi. Nicidecum. Tac pentru că fiecare lucru îşi are vremea lui, iar aceasta a fost vremea tăcerii mele. Dar, ferice de mine, căci Domnul Dumnezeul meu poartă de grijă!

    M-aş aştepta ca după aceste cuvinte să-mi spuneţi să nu mai pun la inimă. Dar şi voi, şi eu, ştim că altfel nu se poate. Atunci când doreşti să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, pui la inimă. Doare, dar pui.

    Nu, nu sunt tristă şi nici nu am de gând să fiu. Am pace, şi asta pentru că ştiu că numai minţile luminate vor putea înţelege importanţa unui suflet transparent şi sincer. Iar restul, restul doar vor vorbi şi vor judeca. Dar să ştiţi că şi voi, restul, puteţi oricând să coborâţi de-acolo de unde v-aţi urcat egoul, şi să reveniţi printre pământeni.