Singurătatea e o urâtă. E nemiloasă, şi de obicei muşcă din cei care nu au apărare. Deschide gura, îşi scoate colţii şi te apucă. Chiar de inimă, de acolo de unde ştie că doare cel mai tare.
Singurătatea e o mincinoasă. În orele târzii ale serii, vine mereu şi-ţi şopteşte la ureche că aşa o să fie mereu serile tale. Singure. Cu nimeni lângă tine. Fără nici un suflet pe care să te sprijini.
Singurătatea e o închisoare. Te prinde încetul cu încetul în celula ei, şi apoi închide uşa după ea. Te face să crezi că e alegerea ta, izolarea asta în care te-ai aruncat.
Singurătatea e rece. Atât de rece, încât îngheaţă tot ce e cald în jurul ei. Începe de jos, de la degetele de la picioare, şi urcă până la bobiţele de lacrimi care-ţi curg din ochi.
Singurătatea e neiertătoare. Îţi aduce aminte de fiecare om care te-a părăsit la un moment dat, şi de fiecare trădare care ţi-a frânt inima.
Singurătatea ţipă. Nu e mută. Ea sparge tăcerea, cu glasul ei ascuţit. Ţipă a goliciune, ca să i se audă ecoul în camera goală.
Singurătatea e o oglindă deformată. Te face să te vezi urât. Şi nedorit. Şi neiubit. Şi trist.
Singurătatea e un casetofon stricat care cântă iar şi iar aceeaşi melodie.
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
4 Comments
vio
oct. 18, 2014
Alina
oct. 21, 2014
cornelia
aug. 17, 2015
Alina
aug. 18, 2015