De când am devenit mămică am pășit într-o lume nouă, în care am acces la diferite grupuri și informații. Tot de atunci citesc tot felul de comentarii, articole, mesaje, postări și continui să mă mir. Noi, ca nație de oameni, am devenit atât de puțini empatici și grabnici la vorbă, însă înceți la ascultare!

O mămică povestește cât de obosită este și cum nu mai face față la toate activitățile din timpul zilei. Are un bebe de 11 luni deja, însă tot nu s-a obișnuit și îi este enorm de greu. Așa că cere un sfat celorlalte mămici. Întreabă simplu, dar în același timp se poate citi disperarea: cum să mă organizez. Ține-te bine, că acum urmează să citesc comentariile! ”Păi dragă, eu am doi și nu numai că le fac pe toate, dar mai am și timp pentru mine la sfârșitul zilei”!, ”Habar nu ai să te organizezi, vezi tu, ceva acolo faci greșit”, ”Dar soțul tău ce face, dragă? Al meu mă ajută la toate în casă, în fiecare zi. Și da, lucrează mult și el, însă ne iubește și zilnic aspiră și spală vasele sau stă cu bebe”, ”Soțul meu tot mă ajută mult. Al tău de ce nu o face? Unde e?”, ”Vezi dacă ai soț român? Eu am soț străin și mă ajută” plus multe alte comentarii care mai de care lipsite de sfaturi și esență, însă pline de critici, judecată și laudă de sine, care niciodată nu miroase a bine.

Alte mămici, printre care și eu, povestesc cum încearcă să își facă bebele să adoarmă în pătuț la el, fără să mai fie legănat ore întregi. Din poveste se înțelege clar că bebele încă nu adoarme de unul singur și că mămica e obosită să tot legene. Urmează mesaje: ”Phhh, al meu doarme de unul singur deja de la câteva săptămâni. Numai îl pun în pat și gata. Nu trebuie să cânt, nu trebuie să legăn. Tare ușor îmi e!”. Pe bune? ”Cum, încă nu doarme la el în pătuț? Dar are deja 9 luni” Vaiii, eu pe al meu nu așa l-am învățat!”, ”Am patru copii și eu pe toți i-am legănat și am dormit cu ei că asta înseamnă să fii mămică bună…ai să ajungi și tu la concluzia mea”, ”Vaaai, al meu doarme singur de când mă știu, nu m-am chinuit cu el. Nici nu îmi pot imagina un bebe pe care să-l legăn etc”, ”mult succes, dar nu cred că vei reuși. Eu nu am legănat bebele, dar eu nu cred că vei reuși cu al tău. Îmi pare rău”. Bun. Care e rostul acestor mesaje trimise către o persoană care se chinuie să ajungă la același rezultat la care tu ai ajuns simplu și fără bătăi de cap? Sau… cum încurajează ceea ce spui tu cealaltă mămică? De ce o spui?

Când citesc astfel de lucruri, mereu îmi imaginez o persoană care are cancer și alți oameni care vin în jurul ei și îi spun cât de sănătoși sunt ei, cât de bine se simt și cum nu a avut niciodată probleme de sănătate. De ce te-ai lăuda cu sănătatea ta către o persoană bolnavă? De ce?

Ne lipsește empatia. Ne lipsește ascultarea. Nu îl mai ascultăm deloc pe celălalt, ci noi deja ne pregătim să dăm un răspuns și ne gândim la el, în timp ce celălalt vorbește. Ce ne interesează pe noi ce spune și simte acea persoană? Noi trebuie să ne punem pe NOI în evidență. Să arătăm succesul nostru. Bunăstarea noastră. Nu vrem să pierdem șansa și ocazia de a arăta ce putem noi și ce facem noi.

Mai putem trăi uitându-ne atât de mult și des în oglindă?

Fotografie preluată de pe: https://www.lovepanky.com/my-life/work-and-office/helpful-ways-to-stop-being-a-self-centered-person