M-am înecat o dată. Bineînţeles, metaforic vorbind. Am stat sub apă minute în şir, care s-au transformat în ore, apoi în săptămâni. Am simţit că rămân fără aer, că mă sufoc, că îmi iau foc plămânii, că vreau pur şi simplu un moment în care să mă odihnesc, fără să mai lupt să ies la suprafaţă. Am fost acolo, în adânc, şi-am luptat pentru viaţa mea. Pentru mine. Prin faţa ochilor mei, de multe ori s-au derulat momente, pe care aş fi putut să le trăiesc şi eu, dacă nu aş fi fost între viaţă şi moarte.
Privind în urmă, sunt surprinsă că am reuşit. Îmi aduc aminte de acele momente ca un vis. Lipsa de aer, sufocarea, teama, bătăile agitate ale inimii… Însă, mai mult decât aceste sentimente, îmi aduc aminte de senzaţia aceea că exact cel care ar trebui să te scoată la suprafaţă, te-a împins în apă. Şi pe lângă faptul că te îneci, acum te mai lupţi şi cu întrebarea: „de ce?”.
De atunci mi-e frică de apă. Şi am nevoie de cineva care e dispus să stea cu mine pe mal, până prind curaj să sar iar. Însă nu pot să cer nimănui asta, să-şi sacrifice dorinţa de a înota. Tot ce pot e să cred că cineva o face de bunăvoie. Să-mi ţină mâna pe mal, ca mai apoi să sară împreună cu mine în apă. Să nu mă împingă, ci să mă ţină de mână. Câteodată îmi fac curaj şi mă apropii, îmi scufund un pic piciorul în apă, dar tresar şi mă retrag. Încă e proaspătă lupta mea pentru viaţă. Munca de a ieşi la suprafaţă.
Stai cu mine pe mal?
4 Comments
Ana
oct. 04, 2015
sufletdefluturas
nov. 08, 2015
dependentadedumnezeu
nov. 17, 2015
valy
nov. 23, 2015