Sunt numai un om. Cu vise, cu sentimente, cu o copilărie şi cu speranţe. Am o inimă care bate la intervale regulate, însă o ia razna câteodată. De cele mai multe ori gândesc raţional, însă există momente în care nu mai gândesc deloc.

Sunt doar un om. Cu un suflet. Deşi s-a tras de el din multe părţi, am încercat să-l păstrez intact. E şifonat, dar măcar e cât de cât întreg. Dumnezeu a avut grijă să îi fie scut.

Când eram copil, visam la o lume în care, fiind mare, aş zâmbi mult şi ne-am ajuta unii pe alţii. Însă după prima îmbrâncitură primită în curtea şcolii, am început să mă maturizez. Am crescut. Am învăţat să accept aproape totul cu zâmbetul pe buze. Da, sunt momente în care plâng.  Atunci îmi culeg lacrimile într-un coşuleţ, şi vreau să i le dau lui Dumnezeu când îl voi întâlni.

Când eram adolescentă, visam la o dragoste perfectă şi adevărată. După prima frângere a inimii, am început să văd realitatea. Perfect nu există. Adevărat da, dar e rar. Am închis ochii, am strâns din dinţi şi-am acceptat fiecare lovitură primită în numele iubirii. Ironic. Încă mai cred în dragostea adevărată. E tare rară.

Când am devenit adult, am început să visez la o lume mai bună. Fără sărăcie. Fără suferinţă. Fără ură. Fără îmbrânceli. Fără bârfă. Pentru că toate astea sunt un semn al lipsei de iubire. Iar eu nu pot să stau acolo unde nu e dragoste.

Sunt doar un om. Aşa că, data viitoare când o să mai ridici mâna să mă loveşti, să-ţi aminteşti asta. Sunt doar un om. Aşa că, data viitoare când o să îmi calci inima în picioare, să-ţi aduci aminte asta.

Sunt doar un om, ca şi tine.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com