Sunt oameni care atât de repede fug de ei înșiși, încât în drumul lor răstoarnă și alți oameni. Îi răstoarnă ca pe niște statui care le stăteau în cale și le proiectau, poate, neputința. Aleargă fără țintă, călcând peste flori și zdrobind inimile care îndrăznesc să le iasă în drum. Câteodată se mai împletesc în câte o floare, dar se zvârcolesc atât de puternic încât aproape că scot și floarea din rădăcină pentru a se elibera pe ei. Nu pot sta pe loc pentru că nu pot risca să îi ajungă din urmă toate umbrele de care fug.

Sunt oameni care se urăsc atât de mult, din străfundul ființei lor, încât se iubesc în exces. Aparent, desigur. Căci a te iubi doar pe tine, în detrimentul tuturor celor care îți arată iubire și afecțiune, a-i îndepărta pe toți cei care au avut curajul să-ți fie aproape, e dovada cea mai mare de ură față de propria persoană.

Când nu ești bine tu cu tine, nu ai cum să fii bine cu cei din jur. Când nu știi cum să te respecți pe tine, nu poți respecta nici pe ceilalți.

Sunt oameni care văd doar rău și negativ în jur pentru că asta au în interior. Ochii murdari nu pot să vadă curat.

Da, sunt oameni care atât de repede aleargă pentru că nu vor să-i prindă realitatea, încât stau pe loc doar când e prea târziu sau sunt forțați de împrejurări. De aceea sunt atât de obosiți și obositori acești oameni. Cum poți să fugi de tine? Cum poți să nu te privești în oglindă? Cum poți să-ți ignori umbra? Cum sau cât…?

Imagine preluată de pe: https://stock.adobe.com/ro/search?k=running+man+fast