E frig şi vântul bate tăios şi puternic.
Pe drum un om merge păşind vremelnic.
Începe să ningă cu fulgi mari, tot mai mari.
Se-nserează şi oamenii-s murdari, tot mai murdari.
Toţi cântă şi dansează. Beau şi chefuiesc…
Încetul cu încetul, mintea-şi jefuiesc.
Ceaţa dispare, inima le tresare…
Ca să uite, mai beau un pahar dintr-o răsuflare.
Ochi împăienjeniţi, minte derutată şi inima blocată.
Aceştia-s oamenii ce străluceau altă dată.
E mai simplu să bei pahar după pahar,
Decât să conştientizezi cât eşti de murdar.
Nimeni nu mai vrea să simtă, să fie vulnerabil.
Decât o inimă deschisă, mai bine impenetrabil.
Decât să rişte să fie rănit, cu un cuţit lovit,
Mai bine să fie rece şi-amorţit.
Pe faţă le-apare un rânjet la lumina lunii.
Sunt trişti, amăgiţi şi se numesc fiii lumii.
Au uitat că există un Dumnezeu ce poate alina
Şi care poate vindeca, care poate elibera.
S-au dus singuri pe drumul pierzării,
Deşi au ştiut preţul iertării.
Au lăsat să le moară conştiinţa.
Sunt singuri. Nu-i mai însoţeşte căinţa.
imagine preluată de pe: www.deviantart.com
2 Comments
tarascu adrian emil
feb. 08, 2011
Anca
aug. 13, 2011