Lacrimi, zâmbete, pace sau război. Suntem oameni. Greşim şi uneori ne corectăm, alteori persistăm în greşeală. Cineva ne-a învăţat că a fi puternic înseamnă a călca în picioare şi de atunci înainte, am tot căutat să apăsăm greu pe cei care au dat semne de ridicare. Am fost răniţi des, atât de răniţi încât ne-am ascuns rănile sub nişte bandaje groase de indiferenţă şi am afirmat că nu simţim nimic. Că nu ne afectează. Câteodată vrem să facem bine, chiar vrem. Numai că… nu ştiu cum se întâmplă dar parcă ceva ne conduce, ceva ne îndeamnă şi ajungem să realizăm că am făcut rău. Pe moment ne simţim satisfăcuţi. Pe termen lung, suntem goi. Goi ca o coajă de nucă părăsită.
Privim în jur cu suspiciune şi tresărim la fiecare sunet. Afirmăm că suntem liberi, dar în acelaşi timp ne lăsăm legaţi de lanţurile dependenţei. A încetat să mai credem într-un Dumnezeu pentru că, ni se pare nouă, totul e mit. Nu căutăm să simţim, căutăm să înţelegem. Nu ştiu cât de înţeles poate fi neînţelesul. Nu mai visăm şi, obosiţi, râdem în hohote de cei care mai au câte un vis. Nu încurajăm. Am vrea să credem în prietenie, am vrea, dar parcă nu mai putem. De prea multe ori am fost înşelaţi. Câteodată, ca să ne simţim mai bine, ne minţim că totul e în regulă, că aşa trebuie să fie. Când reuşim pe cineva să facem să se simtă prost, parcă ne simţim mai bine. Îi spulberăm orice speranţă copilului, care plin de nădejde se uită în sus, cu ochii mari şi iubitori. Căutăm să omorâm rădăcinile moralităţii. Nu ni se mai par bune. De ce etică şi moralitate, pe când am putea trăi într-o junglă fără nici o regulă? Am pângărit numele de „dragoste” şi frumuseţea unui cuplu, prin expresii de genul „dragostea se face-n minim doi”, pe care le cântăm fericiţi pe ritmuri melodice. Oare? Nu mai îndrăznim să spunem adevărul, pentru că cei care spun adevărul sunt puţini şi marginalizaţi. Cine are nevoie de adevăr? Ridicăm din umeri şi spunem că „suntem oameni”, de parcă a fi om este o scuză.
Mai apoi, la sfârşitul vieţii, extenuaţi şi cu sufletul împovărat şi încărcat, ne întrebăm care este rostul nostru pe pământ. Ne uităm în urmă, la trecutul nostru şi realizăm că avem parte de momente egocentrice, de momente care nici măcar nu au apucat să înflorească pentru că au fost stropite cu otravă şi venin. Am da orice ca să mai adăugăm câţiva ani la viaţa noastră, pentru că nu ne simţim pregătiţi. Pregătiţi să ce? Să stăm faţă în faţă cu realitatea? Gânditori, afirmăm cu gura uscată că „aveam impresia că sunt fericit”. Altfel se vede viaţa când o priveşti cu ochii tăi şi nu cu ai lumii, nu? Parcă altfel sunt şi culorile. Trăieşte, dar trăieşte astfel încât, atunci când te uiţi în urma ta, să zâmbeşti, nu să-ţi curgă lacrimi.
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
7 Comments
Alex
sept. 12, 2012
Alina
sept. 24, 2012
Dan
sept. 12, 2012
Alina
sept. 24, 2012
bogdan
sept. 13, 2012
Alina
sept. 24, 2012
“Suntem oameni”, o spunem ca şi o scuză « Presa Locala
sept. 14, 2012