Lacrimi, durere, dezamăgire, suferinţă, groază, frică, ezitare, dorinţă, iubire, ură, toate sunt emoţii pe care omul le simte, prin care omul trece. Fiecare etapă luată separat sună înfricoşător, dar dacă le-am pune împreună?
Viaţa este un amalgam de sentimente prin care fiecare din noi păşim. Toţi am fost copii şi la un moment dat am trăit groaza neacceptării. Ne-am temut că nu vom fi acceptaţi de ceilalţi, că vom fi respinşi. Mai apoi, genunchii şi inima ne-a tremurat simţindu-ne neînţeleşi de proprii părinţi. Am trecut prin lacrimi, prin neputinţa exprimării sentimentelor în cuvinte. Ne amintim durerea ascuţită a primei julituri, a primei căderi, a primei sângerări. Chiar dacă a fost pansată, încă ne amintim cum priveam cu ochii în lacrimi la sângele ce curgea din rana noastră şi cum înfricoşaţi ne gândeam că tot sângele ni se va scurge din corp şi vom muri. Şi acum ne aducem aminte cum priveam cu ochii mari şi plini de speranţă spre cei doi oameni care pentru noi erau mentori, erau ghidul nostru în viaţă. Unii dintre noi am fost dezamăgiţi la un moment dat şi chiar, cu durere am descoperit că nu sunt şi ei decât nişte oameni care fac greşeli, aşa ca şi noi.
Prima oară cu inima zdrobită? Ştiu şi sunt convinsă că ne amintim şi asta. Nu am putea uita cum atunci când am fost respinşi de persoana pe care credeam că o iubim, am dus mâna la piept şi am apăsat tare ca nu cumva inima să iasă de acolo şi să se spargă în mii de bucăţele. Cum degetele noastre mici încă inocente, ţineau presat coşciugul inimii pentru că bătăile ei erau prea rapizi şi puternice. Nu putem uita. Nu putem uita durerea pe care am simţit-o când prima persoană dragă a plecat din viaţa noastră. Cum ne uitam la golul rămas şi strigam că viaţa nu are nici un rost. Cum strângeam din dinţi şi ne îndesam capul în pernă ca nu cumva strigătele noastre să trezească vecinii sau familia.
Când am crescut? Am descoperit că chiar şi persoana în care ai avut încredere oarbă te-a dezamăgit. Atunci ni s-a oprit răsuflarea şi aveam impresia că toate sentimentele posibile s-au adunat în nodul pe care-l simţeam în gâtul nostru. Şi acum ne amintim cum ne forţam să păstrăm lacrimile acolo unde erau locul şi să nu dăm drumul la torentul ce era pe cale să curgă, ca nu cumva să se descopere că suntem slabi. Am strâns din pumni până când unghiile ne-au intrat în carne şi mici pete de sânge au apărut pe piele. Nu doream, nu vroiam ca să se ştie că suntem oameni. Că trăim sentimente. Amintirea primului refuz? Cine l-ar putea uita? Ne-am simţit josnici, demni de milă şi fără valoare. Nu vedeam nici un scop pentru care am merita să primim ceva.
Între timp am început să învăţăm să ne controlăm, să ne păstrăm sângele rece. Desigur, încă tremurăm când acele sentimente revin în inimile noastre ca şi cum nu ar fi plecat niciodată. Încă mai apar lacrimile în ochii noştri şi încă mai strângem din dinţi ca să ne păstrăm calmul. Am descoperit că toţi au trecut prin decepţia primei iubiri, frica primului sărut când nu ai mâncat o zi întreagă şi ai stat cu stomacul gol şi totuşi plin de fluturaşi. Am descoperit că nu suntem singurii care au plâns de fericire şi au râs în hohote în cele mai cumplite clipe ale lor. Am descoperit că suntem ceea ce noi numim, oameni.
Am învăţat să rupem câte un plasture, să-l lipim peste rana proaspătă şi să aşteptăm să se cicatrizeze. Pentru că de vindecat, nu se va vindeca niciodată. Uneori ne uităm la multitudinea de pansamente şi cicatrici şi încercăm să le numărăm. Dar pierdem rândul la un număr anume pentru că nu ţine socoteală. Viaţa doar ne oferă şi noi urmează să primim. Numai că de acum va fi diferit. Va fi diferit pentru că am învăţat că e ceva normal să ai sentimente, că e normal să te simţi aşa şi că suntem oameni. Mai mult de atât, suntem supravieţuitori!
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
6 Comments
tarascu adrian emil
mart. 07, 2011
m3
mart. 07, 2011
Alina Ilioi
mart. 11, 2011
m3
mart. 12, 2011
lacramioara m
mart. 17, 2011
proba
iun. 12, 2013