”Aș dori să știm că nu suntem lepădate.” scria o femeie într-o postare pe un grup privat creștin. Începea prin a spune cât de singură se simte și cum nu își găsește locul. În Biserică.

”Nu am aer” scria pe pereți, în presă și în social media, acum o lună. Ne-a șocat cazul Alexandrei și ne-a revoltat pe mulți dintre noi. Pe bună dreptate. A trebuit să se întâmple o tragedie, a trebuit ca o mamă tânără să moară sângerând pe interior ca noi să reacționăm.

Dar știți câți stau pe un pat de reanimare și strigă că nu au aer, figurativ vorbind? Știți câți, din Biserici, se sufocă puțin câte puțin sub privirile celorlalți? Știți câți primesc câte un banal ser fiziologic (ne rugăm pentru tine) și o bătaie pe umăr și mai apoi sunt uitați pe paturi, în agoniile lor, deși strigă necontenit că nu au aer?

Probabil mă voi alege cu multă judecată, cu priviri crucișe și cu câteva cunoștințe mai puțin după acest articol. Dar cineva trebuie să o spună. Am început prea mulți să dormim în camerele de odihnă, cei care ar trebui să stăm de gardă. Biserica ar trebui să fie spitalul răniților spiritual, nu doar locul de socializare al celor care au aceeași credință. Ar trebui să avem oameni de gardă care să verifice pacientul, dacă mai respiră, dacă are ce mânca, dacă îi trebuie tratament sau o vorbă bună.

Bisericilor, ne mor oamenii pe capete, sufletește vorbind, sângerând pe interior! Ne mor oamenii care-și plâng durerile în rugăciuni și-s priviți de cei din jur cu milă sau judecată. ”Ce mult plânge la o rugăciune…!”. Mor oamenii așteptând să vină cineva la ei, pândind dacă se deschide ușa și apare cineva, dacă îi pasă cuiva.

Să nu mai ascundem cadavrele sau să le excludem pe motiv că s-au pierdut. Să le disecăm, să facem autopsia și să vedem de ce au ajuns cadavre. De ce-a murit mortul spiritual? Cum s-a molipsit? Unde erau medicamentele, cât s-au administrat? Personalul medical care trebuia să supravegheze unde este?

Sunt femei abuzate și bătute de soți, iar cazurile s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie. Sunt oameni înșelați, trădați în căsnicie, și apoi părăsiți. Sunt copii care consumă droguri de la 10-11 ani. Știți ce se dau în școli acum, pe sub mână, cum se dădeau bomboanele acum 30 de ani? DROGURI. PASTILE.

”E ușor să spui: Domnul va purta de grijă. Aș dori, dacă aveți persoane de genul în biserică, să vă apropiați mai mult de ele. Sunt momente când o îmbrățișare valorează enorm de mult” scria femeia respectivă mai departe, în mesajul de pe grup.

Trăim vremuri în care se strâng rândurile. Iubirea firească dispare puțin câte puțin. Răceala se instalează. Grupulețele se formează tot mai mult, iar excluderile dor. Demonii aleargă pe Pământ, dintr-un capăt în altul, năpustindu-se asupra oamenilor. Dacă suntem în picioare, nu e meritul nostru. Nicidecum. E Har. HAR!

”Nu am aer” se strigă în Biserici, se șoptește sau se plânge. Din păcate, majoritatea tragediilor au parte doar de un ”Domnul va purta de grijă, nu te lasă El”, și apoi se face liniște. Muribundul trebuie să învețe singur să se descurce de pe patul durerii, cu perfuzia după el, așteptând ca cineva să-i bată la ușa salonului. Din când în când, se mai întredeschide pentru a se auzi câte o cântare de laudă. Ce frumos! Dar la fel de brusc, ușa se închide cu un zgomot asurzitor, iar cel suferind se uită la pereții goi care parcă se strâng tot mai mult în jurul lui.

Unde sunteți, oameni ai lui Dumnezeu? Aduceți medicamentul, ne mor oamenii! Pansați. Dezinfectați. Verificați. Luați pulsul. De ce e atâta tăcere?