E 22:30. Primesc un mesaj: „Te pot suna? Am nevoie de cineva şi nu am pe nimeni. Sunt tristă…” Înalţ ochii către Cer, pun mâna pe telefon şi sun. Răspunde. Dincolo de telefon se aud hohote de plâns. Cu sughiţuri.
– Alo… eşti bine? Spune ceva, te rog.
Începe să plângă şi mai tare, dacă asta e posibil. Încearcă să zică ceva, dar cuvintele îi sunt înghiţite de lipsa de aer şi de lacrimile mari, care curg necontenit.
– Eu… nu mai vreau să trăiesc. Aşa m-am săturat. Ajută-mă să nu mă sinucid!
Îmi îngheaţă mâna pe telefon. Înghit în sec. Doamne Dumnezeule, ce pot eu să fac? Sunt o mână de om. Dacă spun ceva greşit? Dacă… dacă nu o pot opri? Încep să mă rog în gândul meu cu şi mai mare ardoare. Ironia sorţii, în câteva zile eu am un eveniment pentru femeile abuzate, iar acum stau de vorbă la telefon cu una, care îmi spune că nu mai vrea să trăiască. Doamne… te rog eu, dă-mi cuvintele potrivite!
– Sunt aici pentru tine… Ştiu că poate nu crezi asta. Dar sunt. Şi Dumnezeu te iubeşte. Şi eu vreau să respiri adânc, şi să te calmezi. Să îţi ştergi lacrimile şi să-mi povesteşti ce s-a întâmplat.
– Tu nu ştii… tu nu ştii cât de tristă sunt! Aşa vreau să beau ceva şi să dorm mult. Mult. Şi să nu mai simt nimiiiccc… începe ea să plângă din nou, cu sughiţuri.
Acel nimic îl aud ca pe un ecou. Nimic. Nimic. Nu, nu e posibil ca viaţa să fie nimic! Trebuie să-i amintesc că viaţa este ceva, că ea este ceva. Că are un viitor. Şi şanse. Trebuie să o fac să vadă în ea, ceea ce văd eu: o femeie frumoasă, inteligentă, sensibilă, care a ales bărbatul greşit.
– Nu-mi place viaţa mea. Nu sunt fericită. Mă prefac că sunt bine, zâmbesc, dar când sunt singură plâng încontinuu. Şi mi-e frică de el. Şi nu am unde să mă duc. Şi… de-ai ştiiiiiiiii…. Din nou torente de lacrimi. Plâns.
Încep să îi vorbesc calm. Şi să mă rog cu voce tare. În telefon. Ştiu că Dumnezeu mă aude. Şi ea mă aude. Şi că o să fie bine. Că o să o liniştească. Că o să găsim o soluţie. Mi-e dragă fata asta, deşi am văzut-o doar de două ori în viaţă.
După o oră întreagă de vorbit la telefon, ajungem la o înţelegere: vom schimba ceva, împreună. O vom scoate din acest cerc vicios. Până atunci, vocea i s-a liniştit. Respiră mai uşor, iar lacrimile curg mai rare. Sper, cred, vreau să cred că a văzut o luminiţă de la capătul tunelului. Îmi promite că se pune să doarmă, şi că o să vorbim mâine, din nou.
Şi acum parcă aud cum striga că „vreau să mă agăţ de ceva, pentru că eu deja nu mai sunt pe pământ, sunt sub pământ. Atât de jos sunt.”
Draga mea, ţin să-ţi reamintesc că o să fie bine. Că o să ieşim din acest impas, şi că viaţa ta este preţioasă. Tu eşti preţioasă! Şi-ţi promit eu, că atât cât am să pot, am să lupt cu tine.
Somn uşor.
( Eu una, după acest telefon, am mai primit încă o confirmare că evenimentul de pe 3 iunie trebuie neapărat să aibă loc. Şi cum nu cred în coincidenţe, ştiu că toate au un scop, iar în această seară scopul a fost de a mă face încă o dată conştientă de gravitatea situaţiei cu care se confruntă unele femei.)
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
4 Comments
ady
mai 31, 2015
Cris
mai 31, 2015
Diana – Elena, copila care a fost cândva… | Movi LifeEssence
iun. 07, 2015
Lavinia
iun. 17, 2015