Era odată un Făt Frumos. Privea la lună. O privea cu dor. O privea ştiind că dincolo de valul ei vremelnic şi brăzdat de stele, se ascunde ea. Inima lui. Dragostea lui.
Cu mâinile legănate se întinde din răsputeri peste scări de albe vânturi ce se întind spre cer. Vântul îi dădea aripi, norii îi încălzeau paşii şi tunetele îi strigau venirea. Ea, acolo, singură pe pat în braţul drept al domnitorului lunar, aştepta … înlănţuită în lacrimi şi dureri … oh, pe El. Să-i dea speranţă.
Sabie de foc şi apă se făcu sentimentul lui. Nici măcar laţul blestemat al lunii nu avu putere să o ţină prizonieră în ale lui albe veninoase picături de boală.
El şi Ea, împreună biruitori, cu braţe puternice şi inimi de fier … au schimbat a Lunii cale întro feerie pace – al Dragostei Castel.
Te iubesc!
3 Comments
The One
iul. 20, 2011
Alina Ilioi
iul. 21, 2011
;Marius
oct. 12, 2012