Am trăit atât de simplu, de superficial şi am luat totul ca pe o joacă. Până când am înţeles că atunci când e vorba de suflet, nu poate fi o joacă…

În clipa în care am simţit gheara, strânsoarea, groaza din timpul nopţii, vizita celor nevăzuţi, niciodată nu mi s-a părut nimic mai real, deşi ai fi zis că e un vis. Ba nu, un coşmar mai degrabă. Însă e real. E real acela care caută să îngrozească sufletele. Acela care vrea să amăgească. E reală liniştea apăsătoare din întuneric.

Ştiţi, de fapt, ce nu este real? Ceea ce trăim noi în fiecare zi. Toată această monotie, fuga asta necontenită după lucrurile materiale. Aici de fapt este prezent irealul. Asta, de fapt, e acel ceva care ar trebui să ne sperie. Nu nişte demoni, ci uitatul de Dumnezeu. Nu un pas şi o voce străină.

Ne e frică de exact ce nu trebuie. Frica ar trebui să fie atunci când vedem că dispare sfinţenia. Atunci când păcătuim fără ca măcar să mai stăm pe gânduri. Când alegem greşit fără să ne mai afecteze. Când îl alungăm pe Dumnezeu, nu când răul încearcă să ne sperie.

Şi ce dacă? Să urle răul dacă vrea. Atât poate să facă, să urle. Asta nu mai trebuie să ne îngrozească. Însă, groaza cea mare ar trebui să fie liniştea aceasta goală cu care şi în care ne trăim viaţa. Adevăraţii demoni sunt cei care ne fură din zi puţin câte puţin, lăsându-ne senzaţia de libertate şi alegere.

Nu, nu gălăgia din timpul nopţii mă mai sperie aşa de tare. M-ar speria mai mult liniştea conştiinţei mele, în timp ce-aş păcătui. Asta m-ar speria…

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com