Vezi cum zilele se duc şi anii trec repede în vânt şi noi ne ducem odată cu ei. Vezi cum clipele se topesc. Viaţa a fost adesea comparată cu un lung tren, în care oamenii se trezesc adesea că merg în el. Nu realizăm unde ne-am urcat şi când. Ştim doar că suntem agolo. Fericire… sunt gări unde staţionăm câte un minut, două. Când începem să zâmbim, sună de plecare. Durerile ni se par că sunt staţii lungi, care nu se mai sfârşesc. Cu ochii îndreptaţi tot înainte, aşteptăm nerăbdători gara pe care ne-o dorim. Gara, în care în sfârşit vom staţiona mai mult. Ne hrănim cu momente de plăcere şi visăm cu ochii deschişi. La un moment dat…pe furiş… va suna alarma că am ajuns la destinaţie. Va trebui să ne despărţim de cei cu care călătorem. Să lăsăm bagajele în tren şi…să păşim înainte. Poate că pe fereastra trenului vor sta oameni cu faţa lipită de ea şi cu lacrimi pe ochi, făcându-mi cu mâna. Sau poate că… am fost singură în compartiment şi nimeni nu-mi va spune : ”Ai ajuns. Aici trebuie să cobori. Ne întalnim la poarta 9!”
Până atunci, am să urc în fiecare staţie în tren şi am să urlu cât mă ţin plămânii: ”Tot înainte şofer!”